V

Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei

Iubiții mei,

în Evanghelia de astăzi [Mat. 8, 28-34; 9, 1] găsim o atitudine la antipodul celei din Evanghelia duminicii trecute și anume: lipsa de bucurie față de vindecarea altora.

Neparticiparea obstinată, răutăcioasă la bucuria altora.

Lipsa de grijă, de atenție față de alții…

În speță, față de doi bărbați demonizați, vindecați de Domnul…de care cei din ținutul Gadarinilor32 [v. 28, cf. GNT] nu s-au bucurat [v. 34].

 

Însă o atitudine tot mai prezentă în societatea noastră…

Atâta timp cât preferăm să ne bucurăm de răul altuia…și să ne întristăm de binele lui, de bucuria lui frumoasă.

Căci asta înseamnă cancan: să te bucuri să îl bârfești pe cel care îți displace…cel mai adesea tocmai pentru că te întrece.

 

Și pentru că te complexează, te umilește, îți minimalizează orgoliul încerci prin râs grețos și prin vorbe urâte să îi ștergi personalitatea.

Însă a minimaliza pe cineva la nivel lingvistic, fără proba faptelor…te aruncă în derizoriu.

Pentru că mai devreme sau mai târziu, cei care vor dori să analizeze realitatea omului minimalizat de către tine…vor vedea cât e minciună și cât e adevăr pe baza realității faptelor lui.

Iar dacă acum, în istorie, nu putem să înțelegem realitatea unui om…sau nu avem timp să facem acest lucru…la Judecata Lui…când toate vor fi deschise privirii sufletului…vom înțelege cine a fost maximalizat pe nedrept și cine a fost minimalizat în mod nepermis.

 

Adică minciuna are picioare scurte…și oricând va fi demascată…va rămâne tot un lucru infam.

 

Însă binele este și va rămâne o bucurie veșnică.

 

Iar participarea la vindecarea altuia, la bucuria lui, la împlinirea lui e semn de bunătate interioară, de adâncime spirituală, de frumusețe duhovnicească.

Căci în situații practice de viață…arătăm cine suntem sau cine presupunem că suntem.

Și dacă considerăm că grija față de sensibilitățile altuia nu e importantă arătăm că avem o credință pătată de egoism, lipsită de perspectiva comuniunii.

Cei din Gadarinos aveau „turmă de porci” [v. 31, cf. GNT].

Dar, totodată, și „doi demonizați” [v. 28, cf. GNT]…care trăiau în„morminte” și erau „foarte violenți/ fioroși/cumpliți/ sălbatici”.

 

Și demonii au legătură cu porcii…pentru că au legătură cu păcatul.

Evreilor li se interzisese, prin Lege, mâncarea porcului [Lev. 11, 7, cf. LXX]. Iar faptul că cei de aici creșteau o turmă de porci, nu unul sau doi, era, bineînțeles, o bătaie de joc, în formă continuată, la adresa Legii.

Căci multe păcate la un loc creează hruba interioară în care demonilor le place să înnopteze…după cum porcilor le place murdăria apoasă, în care să se bălăcească…

Iar demonii, care Îl cunoșteau pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu [v. 29, GNT]…cer intrarea în porci…în porcii crescuți cu aversiune față de Lege…pentru că demonilor le place răul, dubiosul, lipsa de evlavie, urâtul, lucrurile nedrepte, lucrurile făcute din mare părere de

sine…

 

Demonii, aceste ființe spirituale, vorbesc din cei doi demonizați [v. 31].

Și Domnul le răspunde lor, acestor ființe reale și egoiste, și le dă voie să intre în turma de porci…care, deodată, o ia razna…și se aruncă în mare [v. 32]…

Asta pentru ca să deducem și răutatea lor, a demonilor…dar și la ce siliri interioare i-au împins pe cei doi bărbați demonii din ei…de ajunseseră să trăiască prin morminte.

 

Însă de 21 de secole…lucrurile nu stau cu nimic altfel în domeniul…demonologiei!

Demonii sunt aceiași, fac aceleași rele, se comportă la fel de subjugant cu oamenii…numai că unii dintre noi încearcă să le minimalizeze

prezența sau să le-o escamoteze

Însă schimbarea numelui lor…sau negarea demonilor și a Îngerilor nu înseamnă…și desființarea lor ontologică.

Iar angelologia și demonologia nu sunt subiecte prăfuite de „Istoria Religiilor” ci realități ascetice pentru ortodocși…pentru că noi ne batem zilnic, în lupta noastră cu păcatul, cu prezența și influențele lor, ale demonilor.

 

Și demonizările, ca și în trecut, sunt realități palpabile, sociale, pe care nu le putem ocoli…decât dacă vrem să ocultăm realitatea.

Ele, demonizările, sunt la antipodul înduhovnicirii personale.

Dacă un om care se curățește de patimi, ca membru viu al Bisericii, se umple de harul lui Dumnezeu și de virtuți nenumărate, intimizânduse tot mai mult, pe fiecare zi, cu Dumnezeu și cu oamenii…demonizarea înseamnă conlucrarea cu

demonii la cele mai oribile fapte.

Înduhovnicirea e punte de legătură între oameni, creează comuniunea comunității…pe când satanizarea/ demonizarea este extremizare furioasă, antisocializare, îmbolnăvire continuă a sufletului și a trupului, găsirea plăcerii în ură, în hulă, în răutate, în dizgrațios.

 

Și ce înseamnă a drăcui tot timpul, a blestema, a fugi de Biserică, a te bucura să omori animale, să schingiuiești oameni, să faci rele…decât a te înrăi/ a te demoniza?

 

Și demonizarea e o autodistrugere violentă, furioasă…

 

Acesta e motivul pentru care am recenzat și voi recenza postmodernitatea în cărțile mele, ideologia și faptele ei, adică ale lumii în care trăim, cu ochiul unui trăitor al Ortodoxiei…pentru ca să îi observ fundamentele.

 

Iar dacă violența, răul, plăcerea perversă, egoismul, lipsa de milă, trufia, abjecția, intoleranța, ireverența față de valori și Tradiție sunt fundamente bune…atunci pledăm pentru disoluție.

 

Însă lumea pe care și-o dorește Dumnezeu e cea…exorcizată de demoni.

E lumea formată din oameni reînnoiți prin Sfintele Taine ale Bisericii, hrăniți din adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al Tradiției și al

Scripturi, întăriți prin împlinirea virtuților și prin lupta cu păcatul. Cu orice păcat…

Dar Dumnezeu nu dorește iubirecu forța!

Iubirea „cu forța” se numește…viol.

 

Sau desconsiderare a celui din fața ta. Fapt pentru care, atunci când „toată cetatea” L-a rugat pe Domnul să iasă dintre hotarele lor…ale ținutului

lor…[v. 34, cf. GNT]…El a plecat de acolo [v. 9, 1]…fără să „îi mai deranjeze”.

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea să ne facă Sfinți cu forța!

Ci El, prin Biserica Sa, ne arată doar calea: îndumnezeirea oamenilor.

Sfințirea noastră e scopul și împlinirea omului pe pământ.

Dar dacă nu dorești frumosul, binele, sfințenia…bineînțeles că alegi curvia, drogurile, beția, libertinajul sexual, avariția, necredința, urâțenia sufletească.

 

Alegi să „îți faci de cap”.

 

Să te automutilezi interior în ritm rapid…

Însă demonii din cei doi se temeau de chinuirea/ „înainte de vreme/ de timp” [v. 29, cf. GNT] a lor.

Și asta e nebunia răutății: să te temi de chinurile pe care o să le trăiești…dar să nu faci nimic scapi de ele.

Asta fac demonii: se tem, se cutremură de Judecata Domnului…și fac drăcii și mai mari!

Adică: „Lasă-mă, Părinte, cu predicile astea…că o să mă pocăiesc mai la

bătrânețe…după ce o să-mi mai fac de cap”. O să mă schimb…după ce mă sinucid de tot.

Însă cine știe dacă mai ești viu…peste două ore?

Și cine ți-a spus că de traume atât de mari, ca patimile, poți să scapi la un simplu pocnet de degete?

Cine îți garantează vindecarea…dacă nimic din tine nu este serios?

Însă dragostea lui Dumnezeu e atât de serioasă cu noi, oamenii, încât, în orice clipă a vieții noastre am decide să ne dezlipim de rele…El ne ajută să facem acest lucru, în mod desăvârșit, ca pe oricare altul dintre Sfinții Lui.

 

Ne ajută să ne sfințim viața…ca și când numai acest lucru am fi făcut toată viața.

Pentru că El dorește binele nostru real…care e un bine veșnic…și nu unul

fulgerător, care azi e și mâine ești demis…din el. El, Dumnezeul nostru treimic, dorește ne odihnim în bine, să ne împodobim în mod real

și profund cu sfințenia Lui, cu slava Lui cea netrecătoare.

 

Și pentru asta trebuie să ne de-porcim, să ne deparazităm de apucături animalice, de lipsa de insensibilitate și de ferocitatea fără sens.

Iar dacă centurionul roman se îngrijea de subalternul lui paralitic…cu atât mai mult noi, creștinii ortodocși, trebuie să ne îngrijim de bucuria noastră și a altora.

Pentru că vindecarea e o bucurie, recunoștința e bucurie, binele e bucurie,

frumosul e bucurie, trăirea cu sfințenie e o bucurie…o bucurie care îi odihnește pe mulți…și în mod continuu.

 

Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a ști să prețuim bucuria, sănătatea, cinstea, frumusețea oamenilor.

Să ne dea bucuria de a ne bucura de toți și de tot ce ne înconjoară.

Pentru că numai așa putem fi împreună, în Biserică și societate…și nu fiecare în mormântul lui, în cavoul lui, în casa lui adică…de unde emanăm și să ne arătăm ființe cumplite, schilodite de rău.

 

Lăsați așadar, ca frumusețea lui Dumnezeu să vă inunde…ca să fiți miresme spre viață pentru această lume!

 

Căci dacă viața noastră nu e un parfum sfânt este un eșec.

 

Amin!

 

PrDr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5

0 Shares