P

Prietenia- Vindecarea slugii sutasului

Iubiții mei,

prietenia ortodoxă este un mare dar de la Dumnezeu, o mare binecuvântare și, în același timp, o casă a lui Dumnezeu, în care suntem odihniți și ospătați cum se cuvine.

Pentru că ea presupune doi oameni cu conștiință vie, care aleg zi de zi să se iubească și să se prețuiască reciproc pentru lucrurile pe care le fac, care aleg să se susțină zilnic și să nu se trădeze unul pe altul.

Adică vorbim despre o conștiință smerită, profundă, despre credință reală, iubitoare de Dumnezeu, despre iubire reciprocă, despre muncă zilnică pentru a se clădi pe ei înșiși…și despre o relație de întrajutorare reciprocă.

 

O relație curată, sfântă, frumoasă, împlinitoare. Pentru că în fața lui Dumnezeu e lucru bun [kalo.n] și plăcut [terpno.n] a locui frații dimpreună [to. katoikei/n avdelfou.j evpi. to. auvto,] [Ps. 132, 1, LXX]. A locui și a sluji și a munci dimpreună, dar și a fi în aceeași conștiință și mărturisire a lui Dumnezeu.

 

Însă, a fi împreună nu înseamnă întotdeauna fi casnic sau vecin cu cineva, ci a fi în iubire împreună, a fi împreună prin muncă și rugăciune și conștiința profundă a prieteniei.

Fapt pentru care pot fi împreună cu oameni care se află la zeci de mii de kilometri de mine sau la zeci de kilometri de casa mea. Pentru că ne leagă experiențe și o credință comune, ne leagă o iubire și un respect reciproc.

De aceea, când citesc cartea unui teolog și sunt de acord, în mod total sau în mare, cu învățătura lui, el îmi este prieten de conștiință.

Pentru că mă regăsesc în mărturia lui, dar și în viața lui. Mărturia și viața lui îmi sunt prietene, pentru că, dacă nu mi-ar fi fost prietene, nu aș fi avut cu el o conștiință comună despre adevărurile lui Dumnezeu și ale Bisericii Sale.

 

Dar când un teolog amestecă adevărurile lui Dumnezeu cu neadevăruri diverse, din tot felul de motive meschine, îl am în inima mea, deopotrivă, ca adevăr și ca minciună. Pentru că iubesc adevărurile lui, munca lui pentru a propovădui adevărul lui Dumnezeu, dar, în același timp, nu pot suporta erorile lui, infatuările sale, lucrurile sale neconforme cu adevărul.

 

Pentru că nu poți iubi decât adevărul. Iubim în oameni adevărul lui Dumnezeu, adică lucrurile lor bune, lucrurile lor cucernice, munca lor, transpirația lor, fidelitatea lor, vocația lor.

 

Patimile și relele din cei pe care îi iubim sunt dureri pentru noi, sunt neîmpliniri ale noastre, pentru că sunt și neîmpliniri ale lor. Și pentru ele ne rugăm și pe ele le dorim șterse din cei pe care îi iubim.

 

Dar și pentru Dumnezeu patimile și relele noastre sunt dureri, sunt lucruri neplăcute, dezgustătoare, motiv pentru care ne cere să ne curățim continuu de tot păcatul și de toată patima.

 

Însă iubirea așteaptă continuu schimbarea bună, așteaptă mereu binele, pentru că binele este împlinirea ei.

 

Prietenia reală face surprize continue. Surprize bune și nu mârlănii.

 

Pentru că prietenia se gândește să producă mereu bucurie, frumusețe, candoare, odihnă în cel iubit. Prietenia nu se bucură de suferința, de insuccesul, de neliniștea, de căderea aproapelui, pentru că ea îl iubește cu demnitate.

 

Îl iubește ca pe un egal și nu ca pe un subaltern, chiar dacă între tine și prietenul tău există relația de ierarh-preot, șef-angajat, profesor- student, părinte duhovnicesc-ucenic, în vârstă-mai tânăr.

 

Prietenia vorbește de la suflet la suflet, vorbește în față și nu pe la spate, vorbește conștiinței și inimii celuilalt, vorbește cu încredere, pentru că ea crede în puterea celuilalt de înțelegere și de continuă autodepășire, de continuă înduhovnicire a lui.

 

Căci tocmai de aceea e un mare dar de la Dumnezeu prietenia ortodoxă: pentru că ea crede în schimbarea continuă a omului în bine și în faptul că demnitatea omului e aceea de a se îndumnezei în relația sa cu Dumnezeu și cu semenii săi.

 

Iar când Dumnezeu ți-a dat un prieten, ți-a dat un ajutor puternic pe calea mântuirii. Ți-a dat un colaborator, ți-a dat pe unul ca tine, care cauți continuu să placi lui Dumnezeu prin tot ceea ce faci.

 

Prietenul tău cel mai bun poate fi tatăl tău sau mama ta, bunicul tău sau bunica ta, fratele tău sau sora ta, un verișor, o verișoară, o rudă, soția ta, copilul tău, colegul de bancă, colegul de serviciu, duhovnicul tău, nașul sau finul tău, profesorul tău, ierarhul tău…

 

Oricine poate fi prietenul tău, dacă Dumnezeu îl luminează să te vadă cum ești, să te înțeleagă și să dorească să îți confeseze anumite lucruri, prin care el intră în tine și tu locuiești în el.

Pentru că prietenia e o intrare în celălalt prin sinceritate și prin dragoste, prin respect și prin cinstire reciprocă.

 

Iar prietenia e cea mai frumoasă intrare în viața altuia. E intrarea care ne umple de demnitate și de responsabilitate, de delicatețe și de simțiri curate.

 

Asta în comparație cu ascultarea telefoanelor altuia, cu minimalizarea lui, cu escrocarea lui, cu intoxicarea vieții lui cu minciuni.

Pentru că iubirea intră delicat în sufletul nostru, pentru că e harul lui Dumnezeu, pe când păcatul intră ca un virus perfid, care ne mănâncă interior și ne omoară pe fiecare zi.

 

Evanghelia de azi [Mt. 8, 5-13] este despre prietenie. Despre prietenia care îl face pe un superior ierarhic să se comporte ca un egal cu unul inferior lui. Pentru că prietenia este între oameni și numai între oameni…și nu între clase sociale sau între pozițiile lor într-o instituție.

 

Iar cei doi prieteni din Evanghelia de azi sunt oameni ai armatei. Superiorul ierarhic/ ecatontarhosul [e`kato,ntarcoj]/ sutașul/ centurionul/ cel care era căpetenie peste 100 de soldați a venit la Domnul în Capernaum [Kapernaou,m] și L-a rugat  să-l ajute [Mt. 8, 5, BYZ] pe slujitorul lui, care era paralizat în casă și se chinuia cumplit [Mt. 8, 6].

 

Sfântul Matei, Evanghelistul, nu ne dă detalii despre slujitorul centurionului roman, dar ne spune lucrul esențial despre prietenia dintre cei doi: faptul că el l-a iubit atât de mult pe slujitorul lui dar, totodată, că s-a încrezut în Domnul întratât de mult, încât a crezut că El îl poate vindeca „numai [cu] cuvântul [mo,non lo,gw|]” [Mt. 8, 8, BYZ].

 

Nu a venit să-L cheme pe Domnul acasă, ca să îl vindece pe slujitor, așa cum au făcut alții din Israil, ci El a venit la Domnul ca să poruncească bolii să plece din cel paralizat.

 

Și când crezi că Iisus poate să alunge boala din om numai cu cuvântul, crezi că El este Stăpân peste existența oamenilor, dar și că El este Vindecătorul real al oamenilor. Că El are puterea [evxousi,an] [Mt. 8, 9, BYZ] reală asupra întregii existențe.

Putere duhovnicească, putere dumnezeiască și nu militară, nu pământească.

 

De aceea, Domnul Se minunează de răspunsul Lui [Mt. 8, 9]. Se bucură mult de credința sa. Și Se bucură și ne învață și pe noi să ne bucurăm când vedem multă credință, multă lucrare bună, multă frumusețe duhovnicească în oameni.

 

Pentru că acestea sunt, fără doar și poate, de la Dumnezeu. Tot ce e bun e de la Dumnezeu, chiar dacă omul e pătimaș. Dracii nu fac lucruri bune, ci ei caricaturizează și strică lucrurile bune.

Ei încearcă să strice gândul bun din oameni și încrederea lor în Dumnezeu și în oameni.

Dar când oamenii nu se lasă mințiți de către demoni, când ei își urmează nevoința, calea sfințeniei lor, atunci ei sunt minunați în ochii lui Dumnezeu și în ochii oamenilor.

 

De aceea și Domnul a ținut să sublinieze cât de frumoasă e credința vie „și a spus celor care Îl urmau: «Amin zic vouă nici în Israil n-am aflat atât de mare credință.

Și vă spun vouă, că mulți de la răsărituri și de la apusuri vor veni și vor sta la masă cu Avraam și Isaac și Iacov în

Împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați întru întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” [Mt. 8, 10-12].

Iar când Domnul folosește sintagma fiii Împărăției nu se referă numai la evreii care nu L-au primit pe Domnul și au căzut din făgăduința Împărăției Lui, ci și la cei care nu primesc să fie ortodocși, dar, mai ales, se referă la noi, da, la noi, cei care suntem ortodocși doar cu numele, dar nu și cu faptele și cu adevărul.

Pentru că neștiind noi credința ortodoxă și nefăcând faptele credinței noastre, nefiind noi ortodocși cu adevărat, suntem niște fii decăzuți, care în loc de bucuria veșnică cu Dumnezeu, preferăm Iadul veșnic al depărtării de El.

 

Tocmai de aceea, Domnul ne spune că alternativa Raiului nu e decât Iadul. Că nu mai există și un alt loc în afară de Rai sau de Iad în veșnicie sau că nu există o nesfârșită serie de reîncarnări. Ci Iadul este singurul loc în care putem să ajungem, dacă nu moștenim Împărăția Lui cea veșnică, iar Iadul este întuneric, e plângere și scrâșnire a dinților.

 

E întuneric interior pentru că și aici am fost întunecați. Și aici am fost lipsiți de slava Lui. Am crezut că huzurul vieții de aici va fi nesfârșit, că ce spune Dumnezeu e un „basm”, că Biserica ne spune „povești de adormit copiii”.

 

Însă Iadul este întuneric! Un întuneric nesfârșit și veșnic. Pentru că e plin de ființe care n-au iubit relațiile cu oamenii. E plin de întunericul non-comunicării, de întunericul urii, al necredinței, al violenței.

 

Iadul e plângere pentru că e plin de frică și de singurătate. Și e plin de scrâșnire a dinților pentru că plin de neîmpăcata dorință de a avea, de a poseda, de a distruge, de a ucide, de a se autodistruge.

Numai că existența personală nu poate fi distrusă de nimeni, pentru că ea este darul lui Dumnezeu.

Noi încercăm și aici și în Iad să ne autodistrugem, să ne schimonosim chipul lui Dumnezeu în noi, pecetea Lui din noi, dar rezultatul tuturor nebuniilor noastre personale nu e decât un continuu, un veșnic Iad depersonalizant. În care vom arăta tot mai urâți, tot mai goi, tot mai înspăimântători prin urâțenia noastră interioară și exterioară.

 

Căci dacă omul nu ar fi avut libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu la nesfârșit și de a se îndumnezei continuu în relația cu El, nu ar fi avut nici libertatea de a se depersonaliza continuu și veșnic. Dar pentru că omul nu acceptă îndumnezeirea lui, el nu mai are decât o singură posibilitate: aceea de a se transforma într-o continuă caricaturizare a îndumnezeirii.

 

Căci el se transformă continuu într-o ființă respingătoare pe măsură ce se îndepărtează de Dumnezeu și de oameni.

 

De aceea nu trebuie să ne mirăm când vedem oameni care se afundă pe zi ce trece în ură, în invidie, în ranchiună, în crime de tot felul. Pentru că acest lucru e posibil tocmai pentru că ei pot alege ceea ce vor să facă. Alegerile lor rele îi întunecă interior, îi urâțesc, îi satanizează. Devin tot mai mult ca demonii care îi împing la rele, deși ei sunt zidiți după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu El, după putere.

 

Dar dacă oamenii, în decăderea lor galopantă, ajung la un moment dat la scârbirea de ei înșiși, care îi face să renunțe la viața lor păcătoasă, ei pot învia din iadul în care sunt.

 

Căci Domnul a coborât în Iad pentru a-i ridica de acolo pe Sfinții Lui și coboară și în iadul fiecărui păcătos în parte, care se pocăiește, și îl ridică de acolo la viață, la viața cu El.

 

De aceea, El a vindecat pe slujitorul sutașului, așa după cum a dorit acela: de la distanță [Mt. 8, 13]. Căci El era departe cu trupul de cel pe care l-a vindecat, dar a fost lângă el cu dumnezeirea Lui, cea care cuprinde și ține toate câte există. Iar cel paralitic „s-a vindecat în ceasul acela” [Mt. 8, 13, BYZ], în ceasul în care Domnul a spus: „Mergi, și cum ai crezut fie ție!” [Mt.8, 13, BYZ].

 

Pentru că prietenia e o continuă mergere cu celălalt.

Prietenia e o continuă bucurare de el și cu el, o continuă înțelegere de sine, o continuă împlinire interioară.

Prietenia presupune să ai aceeași credință și aceeași râvnă a vieții, aceeași bucurie și aceeași împlinire.

 

Și se observă peste tot cât de dramatică este lipsa prieteniei între oameni. Lipsa prieteniei în familie, lipsa prieteniei în societate, lipsa prieteniei la locul de muncă, lipsa de prietenie în Biserică.

 

Fapt pentru care există o vorbă în poporul nostru și anume: „dacă nici la Biserică nu găsim prietenie, atunci nu mai există nicăieri”.

 

Pentru că oamenii, mai mult sau mai puțin credincioși sau necredincioși, cer de la cei care vin la Biserică să iubească oamenii, să fie frumoși la suflet, să fie milostivi, chiar dacă ei nu prea sunt.

Cer de la alții ceea ce ei nu fac.

Si, în mod esențial, au dreptate:

Biserică trebuie să fie locul în care se adună oamenii credincioși, frumoși interior și sfinți.

Pentru că Biserica e cea care îi naște pe Sfinți prin credința, prin viața ei sacramentală, prin ambianța ei comunională.

Sfinții se nasc în Biserică și se nasc cu greutate, în timp, ca o floare frumoasă sau ca un brad frumos, care trebuie să suporte multe intemperii pentru ca să fie frumoși în toată splendoarea lor.

Nu se nasc peste noapte, ci se nasc în chinuri, cu multe dureri, trecând prin multe ispite și neajunsuri. Însă ei transformă amărăciunea în pace, tristețea în bucurie, chinurile în clipe de veselie dumnezeiască, pentru că în ei înșiși suferă răul prin bine. Nu îl trăiesc întunecându-se tot mai mult, ci luminându-se tot mai mult interior. Tocmai de aceea, cu toții, cu mic, cu mare, alergăm la Sfinți să învățăm și să ne vindecăm și să ne întărim, pentru că ei au învins răul prin bine.

Răul făcut de alții în viața lor e transformat de ei în binele lor.

 

Și binele lor e veșnic și la fel e și bucuria și împlinirea lor.

 

Așadar, iubiții mei, să învățăm de la soarele creat de Dumnezeu, care ne umple cu atâta căldură și lumină pe timpul verii, despre cum trebuie să fie iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci intensitatea luminii și a căldurii lui e o imagine a ceea ce trebuie să fie inima noastră. Iubirea din inima noastră.

 

Pentru că Domnul ne-a învățat prin soarele Lui milostivirea față de toți, căci soarele răsare și peste cei răi și peste cei buni, dar și prin ploaia Lui ne-a învățat să fim milostivi, căci ploaia cade și peste cei Drepți și peste cei nedrepți [Mt. 5, 45].

Să învățăm să ne mântuim ca gazela din laț și ca pasărea din cursă [Prov. 6, 5, LXX]. Să învățăm să ne mântuim de lene de la furnică [Prov. 6, 6], care continuu muncește și, de la albina care strânge miere din multe flori, să învățăm să strângem și noi înțelepciune și cunoaștere de peste tot.

Peștele nu poate trăi decât în apă. Dar nici noi nu putem trăi duhovnicește decât în slava lui Dumnezeu. Și nimeni credincios nu poate trăi fără Biserica lui Dumnezeu, pentru că aici e hrana și viața lui.

 

Postul e curățire, rugăciunea e luminare, milostenia e umplere a inimii noastre de mila lui Dumnezeu. Și prin toate cele ale vieții cuvioase noi ne sfințim viața.

De aceea, iubiții mei, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, pentru bune și rele deopotrivă, căci bunătatea Lui e spre folosul nostru, ca și certarea Lui! Să Îi mulțumim pentru toate și să Îi fim recunoscători Lui pentru toate.

Amin.

 

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus –  Praedicationes- vol 10

47 Shares