Luaţi Duh Sfant5 min read

Luaţi Duh Sfant, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23).

Dar cum le-a dat această demnitate şi autoritate? Să aflăm şi cui, şi cator şi cand? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunaţi împreună şi uşile fiind încuiate, El a intrat şi stand în mijlocul lor, a suflat aspra lor şi le-a zis:Luaţi Duh Sfant, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23).  Nu le porunceşte nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învăţaţi de Duhul Sfînt.

Deci, precum s-a zis, Sfinţii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce deţineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea nici măcar să se gandească la aşa ceva.

Astfel, ucenicii Domnului au păzit cu exactitate această autoritate.

Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici şi au fost acoperiţi de mulţime, unul ambiţionand să aibă înaintea altuia prezidarea adunărilor bisericeşti făţărnicind ipocrit virtutea.

Căci de cand cei ce deţineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupeşti şi iubitori de plăcere şi de slavă şi au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit şi această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsand ei şi toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocşi.

Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci şi cei ce şi-au agonisit o viaţă în acord cu cuvîntul drept [al învăţăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii şi mitropoliţii din diverse timpuri fie l-au căutat, dar nu l-au găsit, fie găsindu-l, l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerandu-i numai să expună în scris simbolul credinţei şi acceptand numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzînd că aşa se menţine pacea în Biserică – lucru care însă e mai rău decît orice duşmănie şi pricină de mare neaşezare.

Din această pricină deci, preoţii s-au făcut netrebnici şi au ajuns ca poporul, căci nefiind sare a pămîntului, cum a zis Domnul (Matei 5, 13), ca să strangă şi să reţină prin mustrări viaţa destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscandu-şi şi acoperindu-şi unii altora patimile, au ajuns mai răi decat poporul, iar poporul mai rău decat ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decat mulţi preoţi, luminand în acea beznă lipsită de lumină ca nişte cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvantului Domnului (Matei 5, 16) prin viaţa lor ca soarele, atunci aceşti cărbuni nu s-ar fi arătat scanteind, ci ar fi fost arătaţi negri de lumina mai limpede.

Dar, fiindcă între oameni a rămas numai ţinuta şi haina preoţiei, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viaţa Apostolilor şi s-a făcut cunoscut prin semne. Dar şi aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzand că aceştia s-au arătat ca nişte noi ucenici ai lui Hristos în lume şi că străluceau prin viaţa şi minunile lor, introducand între ei pe fraţii mincinoşi, vasele lui, i-a amestecat cu aceştia şi după puţin timp aceştia înmulţindu-se, aşa cum vezi, şi monahii au ajuns netrebnici şi s-au făcut cu totul nemonahi.

Aşadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniţi şi înscrişi în treapta preoţiei, nici celor cinstiţi cu demnitatea arhieriei, adică patriarhilor, mitropoliţilor şi episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur şi simplu aşa şi numai din pricina hirotoniei şi a demnităţii ei şi puterea de a ierta păcatele – să nu fie! – ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, şi socot că multora din aceştia nici măcar aceasta – ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arşi! – ci numai acelora care între preoţi, arhierei şi monahi se numără prin curăţie împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos.

Deci de unde vor înţelege aceştia că sant înscrişi împreună cu cei de care s-a vorbit şi de unde îi vor recunoaşte cu exactitate pe aceştia cei care-i caută?

După ceea ce a învăţat Domnul zicand astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” – ceea ce este învăţătura de Dumnezeu insuflată şi folositoare a Cuvantuluişerpi vor lua, şi chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); şi iarăşi: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); şi iarăşi: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 16).

După care roade? După cele a căror mulţime o enumera Pavel zicînd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credinţa, blandeţea, înfranarea (Galateni 5, 22), şi împreună cu ele: milostivirea, iubirea de fraţi, milostenia şi cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvantul înţelepciunii, cuvantul cunoaşterii, darurile minunilor şi celelalte multe pe care le lucrează unul şi acelaşi Duh împărţind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11).

Deci cei ce au ajuns la împărtăşirea acestor harisme – fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos – s-au înscris în corul Apostolilor, iar cei ce ajung aşa şi acum sant înscrişi tot acolo.

De aceea, şi aceştia sant lumina lumii, cum zice Hristos Însuşi: Nimeni aprinzand lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5, 14-15).

Dar unii ca aceştia se recunosc nu numai după acestea, ci şi din purtarea vieţii lor. Căci exact aşa îi vor recunoaşte cei care-i caută şi se vor recunoaşte fiecare din ei pe sine însuşi, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o ruşine, ci drept cea mai mare slavă umilinţa şi smerenia; dacă au arătat, ca şi Acela, ascultare nefăţarnică faţă de părinţii şi călăuzitorii săi, încă şi faţă de cei ce le poruncesc duhovniceşte; dacă au iubit necinstirea, ocările, barfelile şi defăimările şi i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine şi s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume şi au socotit ca nişte gunoaie desfătările din ea – dar ce să mai lungesc cuvantul spunand altele multe şi vădite?

Dacă fiecare din cei zişi se găseşte pe sine însuşi realizand toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi şi a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schim­barea, treapta şi a fost luat spre înălţimea slavei dumnezeieşti, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuşi ca ajuns şi părtaş al lui Dumnezeu şi al harismelor Lui şi va fi cunoscut aşa şi de cei ce văd bine, ba chiar şi de cei cu vedere slabă; şi aşa unii ca aceştia ar putea spune cu îndrăzneală tuturor: Pentru Hristos facem solie ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5, 20).

Căci toţi cei care au păzit aşa poruncile lui Dumnezeu pa la moarte, care şi-au vandut averile lor şi le-au împărţit săracilor, aceştia şi-au pierdut în lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu şi le-au găsit în viaţa veşnică; iar găsindu-şi sufletele lor, le-au găsit în lumina gandită cu mintea (inteligibilă) şi aşa în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuşi, după cum stă scris: întru lumina Ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9).

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments