Cînd Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru a spus omului care avea mîna uscată:
„Iertate îţi sant păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: Acesta huleşte, căci cine poate ierta păcatele decat Unul Dumnezeu? (Matei 9, 3). Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici de profeţi, nici de preoţi, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăţi întrucat, li se vestea o învăţătură nouă şi un lucru uimitor [paradoxal].
Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproşuri, ci mai degrabă i-a învăţat dăruindu-le iertarea păcatelor ceea ce nu ştiau, arătandu-Se pe Sine Însuşi ca Dumnezeu şi nu ca om; căci acestora le zice: Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte păcatele (Matei 9, 6) iar celui cu mana uscată îi spune: întinde mana ta şi el a întins-o şi ea s-a făcut din nou sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 13), încredinţand prin minunea văzută lucrul mai mare şi nevăzut (Dumnezeirea Lui).
Tot aşa i-a făcut şi lui Zaheu (Luca 19, 1), tot aşa şi desfranatei (Luca 7, 36), tot aşa şi lui Matei vameşul (Matei 9, 9), lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori (Ioan 18, 17), ologului (Ioan 5, 5), căruia vindecandu-l i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie şi mai rău (Ioan 5, 14).
Spunand aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat şi, izbăvit fiind de aceasta, a luat şi iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina întoarcerii lui, a credinţei lui neşovăielnice, a retezării răului, a pocăinţei adevărate şi a multelor lacrimi, ca desfranata (Luca 7, 38-44) şi ca Petru care a plans cu amar (Matei 26, 75).
De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a şi avut El Singur.
Vrand apoi să urce la cer, a lăsat ucenicilor în locul Lui această harismă.
Luaţi Duh Sfînt, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23).
