Iubiții mei,
centurionul roman din Evanghelia de astăzi [Mat. 8, 5-13] e un sufletist.
Pune suflet pentru cei din subordinea lui, se interesează de ei…și nu îi tratează ca pe niște animale.
Sau ca pe niște…rebuturi umane.
E un om cu suflet într-o lume și într-o armată unde cel slab…era o povară…o rușine…
Trebuia să lupți…și nu să stai bolnav.
Însă centurionul nostru…îi uită momentan pe cei 99…pentru cel unu, care era paralitic și cere de la Domnul vindecarea lui.
De unde atâta intimitate între conducător și subaltern? O întrebare legitimă…
Dacă ar fi fost o relație rea între cei doi, adică homosexuală, și din această cauză centurionul ar fi venit să pledeze pentru însănătoșirea slugii sale, cu siguranță că Domnul ar fi mustrat acest lucru, cum a făcut cu fariseii.
Cu fariseii care…spuneau una…cugetau alta…și doreau să-L omoare.
Însă v. 10-12, în care Domnul laudă pistisul /credința centurionului ne arată
faptul că între centurion și pes / slugă/ slujitor era o relație de prietenie demnă, prin care centurionul înțelegea și compătimea starea deplorabilă a slujitorului său.
Nu sta la mijloc un interes meschin…ci o dorință nobilă: vindecarea celui care suferă cumplit/ groaznic.
Și v. 8-9 ne arată conținutul credinței lăudat de Domnul: încrederea în Cel care ne vindecă.
Încrederea în Cel care ne vrea vindecați…și darea în mâna Lui pentru ca să ne vindece.
Adică credința se încrede în Dumnezeu în toate…chiar dacă uneori nu vede niciun orizont de liniște, de schimbare a situației.
Pentru că minunea „interesată”…e aia în care vrem un bine fără schimbarea vieții noastre.
Vrem să plouă cu bani la noi pe ferestră sau să scăpăm acum, pe loc, de cine știe ce strângere cu ușa financiară sau medicală.
Dar nici prin gând nu ne dă să ne schimbăm viața.
Să ne acomodăm unui ritm de viață sfânt, curat, binecuvântat.
Însă când asculți de Dumnezeu, chiar și când nu înțelegi ce va rezulta din ascultarea ta sau unde te va duce El…atunci te lași modelat, schimbat, refăcut din nou prin harul Său.
E normal ca viața în credință să fie o viață plină de numeroase surprize.
Și, pe fiecare zi, să înveți tot mai mult…să fii tot mai altfel…
Dar schimbarea, schimbarea în bine…e mereu o școală a umilinței, a bucuriei, a înțelegerii de sine, a comuniunii, a regândirii fundamentale a lucrurilor.
Nu îți schimbi doar glasul, precum vulpea din fabulă…ci îți schimbi caracterul, faptele, conduita zilnică.
Devii de nerecunoscut pentru cei care credeau că te cunosc.
Dar de nerecunoscut în fapte bune…și nu în turpitudini.
…Și centurionul nostru, de azi, se dovedește mai credincios decât tot Israelul [v.10]…
Bineînțeles, Domnul referindu-se aici la marea masă a credincioșilor lui Israel și nu la marii Sfinți ai lui Israel, dintre care Prea Curata Stăpână este sfințenia cea mai mare a întregii făpturi.
Adică teologia iudaică vs. un centurion roman fără specificații religioase.
Pentru că nu aflăm nimic despre viața, credința, numele, vârsta centurionului ci Domnul subliniază doar faptul că credința lui e autentică…în sensul că e încredere în Cel care vindecă, în Hristos.
Și centurionul a vrut numai vorba lui Hristos, numai porunca lui Hristos împotriva bolii [v. 8]…
Pentru că el credea în faptul că cuvântul Lui e mântuitor. E vindecător. Dă viață!
Și atunci când noi ne rugăm pentru cineva anume…trebuie să ne încredem în voia Lui care știe ce e mai bine pentru noi…și pentru cei pentru care ne-am rugat.
Căci credința care se roagă…e credința care acceptă voia Lui.
Să se facă voia Lui în cer și pe pământ. În întreaga creație.
Și o astfel de credință vie își schimbă atitudinile în funcție de răspunsurile Lui în rugăciunile noastre.
Așa se face că atunci când citim cărți sfinte și găsim că Dumnezeu a îngăduit un rău anume în viețile Sfinților…totodată vedem că atunci când au înțeles rolul lui…îngăduința lui Dumnezeu pentru ei…sau mustrarea Lui pentru ei…aceia au acceptat voia Lui cu ei.
Nu au rămas resentimentari…ci au înțeles smerenia din umilirea lor!
Când demonii le-au făcut rău prin oameni…au înțeles cât de scumpă e prietenia și facerea de bine.
Când au căzut într-un păcat…și-au înțeles neputința…și când au avut o vedenie…au înțeles bucuria lui Dumnezeu, frumusețea Lui care ne sfințește pe noi.
De ce să ajuți…dezinteresat?
De ce e mai bine să dai un pahar de apă decât…o piatră în cap?
De ce e bine să uimești prin bine, prin iertare și prin întrajutorare…și nu prin bădărănii și mai mari, prin nesimțiri gigantice?
Pentru că numai binele împlinește…și el, binele, face pui!
Vlăstarele răului se ucid unele pe altele…pe când binele e durabil. Binele e frumos. În fața lui te uimești. Te smerești. Te simți mic. Te simți prost…pentru că nu te vezi demn de el.
Și după cum spuneam și altădată…Dumnezeu ne uimește…și ne va uimi tot mai mult…enorm de mult…prin oamenii Lui.
Tocmai de aceea mie nu îmi place să vorbesc prea mult despre antihriști, despre tot felul de nebuni memorabili…și nici să mă înspăimânt de ei…pentru că pe mine mă înspăimântă sfințenia cel mai mult.
Sfințenia, măreția, copleșitoarea bogăție a harului dumnezeiesc e cea mai mare și mai frumoasă înspăimântare.
Protestanții au teoretizat cutremurarea lipsită de bucurie în fața lui Dumnezeu…pentru că așa arată lumea lor, lumea fără har: o cutremurare abisală, în care Dumnezeu e „prea sus”…pentru ca să ne îmbrățișeze.
Însă teologia și mistica ortodoxă vorbesc despre Dumnezeul care coboară la noi plin de frumusețe dumnezeiască, de slavă copleșitoare, pentru ca să ne îmbrățișeze întru slava Lui cea plină de frumusețe.
Da, cutremurarea e plină de frumusețe!
Dacă sfințenia e numai frică și nevedere a Lui…atunci Dumnezeu e o înspăimântare care nu ne atrage.
Și dacă nu ne atrage, atunci nici nu ne convinge.
E neinteresantă…
Însă Dumnezeul nostru, al tuturor, e o Frumusețe înspăimântătoare care ne atrage tocmai pentru că e dulceața și frumusețea vieții noastre și a întregii creații!
El nu ne mângâie pe cap…spunându-ne că suntem frumoși „prin naștere”.
Nu ne spune să stăm la soare…și să așteptăm să ne cadă…vreo piersică în gură…
Ci El ne arată că frumusețea e împărtășire de slava Lui…și că asceza e dat cu mătura în casa ființei noastre…e deschidere a geamurilor…e împrăștiere de miresme.
Vrei să dormi în cocină, în cocina propriei tale indiferențe?
Atunci, vorba cântecului: dormi…și dormi…și nu te mai trezești…
Vrei însă ca lumina lui Dumnezeu să țâșnească din tine și să fie podoaba ființei tale?
Atunci te vei umple de har…în credință…și vei vedea ce îmbrăcăminte interioară rezultă din implicarea deplină în relația cu Dumnezeu.
Pentru că beneficiile credinței…sunt imense în comparație cu ale necredinței.
Credința așteaptă mereu noutatea, viața, frumusețea, neprevăzutul, indescriptibilul, uimitorul…
Necredința își pierde energia cu mârâieli de duzină. Cu contestări. Cu: „altfel e bine”.
Dacă necredința e plină de utopie…credința e plină de viață, de regăsire de
sine, de comuniune.
Necredinciosul își dă cu barda în cap…își închide ușile ca să nu respire aerul harului…nu se uită la rănile păcatelor sale. Nu vrea să și le oblojească. Să și le panseze.
Credinciosul vrea să își aline și rănile lui…și pe ale altora.
Necredinciosul își calcă în picioare sentimentele, conștiința, nădejdea, dreptul lui la bucurie. La bucurie aici…și veșnică.
Credinciosul își pune nădejdea în Cel mai presus de toate…pentru că El, Singurul, știe să tocmească totul foarte bine.
Așa se face că centurionul/ sutașul…a dat o mână de ajutor, a avut suflet, conștiință…și a primit vindecarea slujitorului său.
Dar a primit și vindecarea sa: vindecare sufletească.
Pentru că oricine se roagă pentru altul…se miluiește și pe sine.
Primește și el vindecare, alinare, ușurare de păcate…ca și cel pentru care se roagă.
De aceea rugăciunea e marea vindecare a tuturor…pentru că ea ușurează pe mulți în același timp…și ne unește pe toți.
Așadar…să știm ce cerem!
Să nu venim în fața lui Dumnezeu cu mucii la nas…cerând tot felul de lucruri idioate…ci să cerem, mai întâi de toate, să ne vindece pe noi și întreaga lume!
Să ne vindece de neiubire, de răutate, de neștiință, de insensibilitate, de îndrăzneală păcătoasă.
Să ne vindece de frică și de lașitate.
Să ne vindece de necredința bădărană, de aceea care, în mod drăcește, neagă toată Tradiția, toată așezarea sfântă a Bisericii și care revendică „noi maniere” de a vedea lucrurile.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5
