Iubiții mei,
după cele două duminici anterioare, în care am vorbit despre Sfinți, despre Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, duminica de azi, prin Evanghelia ei [Mt. 6, 22-33], ne îndeamnă să vorbim despre Împărăția Lui.
Despre Împărăția lui Dumnezeu și despre dreptatea Lui.
Adică despre modul în care ne sfințim noi înșine și ne mutăm alături de Sfinții Lui.
Căci conținutul vieții ortodoxe constă în căutarea și găsirea Împărăției și a dreptății lui Dumnezeu.
Căutare și găsire care sunt interioare și nu exterioare nouă. Pentru că noi căutăm Împărăția și dreptatea Lui în noi înșine și tot acolo le și găsim.
Însă ce este Împărăția și ce este dreptatea Lui?
Sfântul Simeon Noul Teolog a avut la un moment dat o mare vedenie dumnezeiască, în care a văzut cum lumina dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi „a crescut câte puțin și a făcut văzduhul să strălucească mai luminos și a înțeles că a ajuns cu tot trupul în afara celor pământești.
Și cum lumina aceea continua să strălucească încă și mai limpede și s-a arătat strălucind peste el ca soarele la amiază,
el a înțeles că stătea în mijlocul a ceea ce vedea și s-a umplut întreg, în tot trupul, de bucuria și de lacrimile plăcerii duhovnicești care-l năpădeau; căci a văzut lumina însăși atingându-se în chip uimitor de trupul lui și intrând câte puțin în mădularele lui.
… Căci lumina dumnezeiască era dată întreagă trupului său întreg, inimii și măruntaielor lui, și-l făceau întreg foc și lumină”.
Însă ceea ce a văzut în mod extatic Sfântul Simeon ar fi rămas tainic pentru el, dacă nu i s-ar fi revelat ce înseamnă această vedenie dumnezeiască.
Fapt pentru care „s-a făcut către el un glas și i-a zis: „Așa a fost hotărât să fie schimbați la trâmbița de pe urmă Sfinții care vor mai fi rămas în viață și devenind astfel vor fi răpiți la cer, după cum spune Pavel [I Tes. 4, 17]”.
Vedenia avută nu a fost de câteva clipe, ci de „multe ceasuri”, de multe ore.
Iar Sfântul Simeon, fiind plin de slava lui Dumnezeu, își vedea trupul „ca pe o umbră” în lumina dumnezeiască, căci devenise „întreg, împreună cu trupul, lumină, o lumină fără formă, fără figură și fără materie”.
Pentru că trupul său, în lumina dumnezeiască, „nu mai avea nici greutate, nici grosime” și se vedea pe sine „în trup ca unul
netrupesc”. Era atunci un om duhovnicesc și cu trupul și cu sufletul său. Și din nou i s-a vorbit din lumina dumnezeiască și i s-a spus: „Astfel vor fi după înviere, în veacul viitor, toți Sfinții, îmbrăcați în chip netrupesc în trupuri duhovnicești, fie mai ușoare, mai subțiri și purtate în sus, fie mai groase, mai grele și purtate în jos, după cum va fi atunci pentru fiecare starea, rangul și familiaritatea lor cu Dumnezeu”.
Iar Sfântul Simeon a trăit această vedere dumnezeiască transfiguratoare mai multe zile și n-a simțit deloc nici foame și nici sete. Pentru că hrana, băutura, odihna, veselia și transfigurarea lui se datorau luminii dumnezeiești, care este atmosfera veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.
Atunci ce este Împărăția lui Dumnezeu pe care trebuie să o căutăm mai întâi de toate în viața noastră?
Ce e Împărăția Lui? Și de ce ea, Împărăția, este înăuntrul nostru [Lc. 17, 21] și nu în afara noastră?
Vom afla ce este Împărăția și de ce ea ni se deschide atunci când coborâm cu mintea înăuntrul nostru, dacă ne umplem de lumina lui Dumnezeu, de slava Prea Sfintei Treimi. Pentru că slava lui Dumnezeu, cum am înțeles din vedenia Sfântului Simeon, Părintele nostru, este cea care ne deschide Împărăția lui Dumnezeu. Iar în Împărăția lui Dumnezeu, potrivit descoperirii lui Dumnezeu către el, sunt Sfinți pe diverse trepte de sfințenie.
Adică Sfinți care au trăit dreptatea lui Dumnezeu pe măsura lor.
Însă ce este dreptatea Lui?
Și de ce, dacă avem slava Lui în noi, mai avem nevoie și de dreptatea Lui?
Ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu și de ce trebuie să o căutăm?
Prima apariție textuală a lui dikaiosu,nhn în Dumnezeiasca Scriptură este la Mt. 3, 15, cf. BYZ, adică la Botezul Domnului, când El îi spune lui Ioannis Botezătorul: „așa se cuvine nouă a împlini toată dreptatea .
Cu sensul: toată iconomia mântuirii.
După care găsim dreptatea în Fericiri, unde ni se spune că există oameni care flămânzesc și însetoșează după dreptate [Mt. 5, 6].
Iar dacă flămânzesc și însetoșează după ea, dacă o caută cu sagacitate, cu ardoare, se vor sătura de ea [Ibidem].
De unde înțelegem că dreptatea lui Dumnezeu se împărtășește oamenilor credincioși și iubitori de Dumnezeu, pentru că ea e harică. Căci numai harul lui Dumnezeu îi satură în mod fundamental pe oamenii credincioși.
A treia și ultima apariție a lui dikaiosu,nhn în Evanghelii este la Mt. 6, 33, locul pe care noi îldiscutăm. Însă o regăsim o singură dată și în Faptele Apostolilor, la 10, 35, de unde aflăm că „în tot neamul, cel care se teme de El și lucrează dreptatea, este plăcut Lui”.
Dar pentru ca dreptatea Lui să fie lucrată, ea trebuie să fie nu numai un har dumnezeiesc ci și o lucrare divino-umană. Căci de aceea ne-a pus Domnul să căutăm Împărăția, adică slava Lui, și dreptatea Lui, adică împlinirea tuturor poruncilor Lui, a voii Lui cu noi. Căci dacă noi, fiind plini de har, căutăm continuu împlinirea dreptății Lui, adică a voii Lui cu noi, tocmai de aceea nu ne mai îngrijim de ziua de mâine [Mt. 6, 34], ci de relația
noastră interioară, tainică, mistică, îndumnezeitoare cu Dumnezeu.
Noi, creștinii ortodocși, avem continuu o grijă…dar nu una trecătoare, ci una veșnică: aceea de a-I plăcea lui Dumnezeu în toate faptele noastre.
De aceea, fără a fi indiferenți față de ziua de mâine și de viața noastră socială, prioritatea vieții noastre e curăția vieții noastre, e creșterea noastră în sfințenie, e viața cu Dumnezeu și nu angoasa, neliniștea profundă față de ceea ce se va petrece mâine.
Însă cel care a discutat dreptatea lui Dumnezeu în mod aprofundat în Scriptură a fost Dumnezeiescul Apostol Pavel, cu preponderență în Epistola sa către romani.
La Rom. 3, 5, Sfântul Pavel ne spune că nedreptatea noastră dovedește dreptatea lui Dumnezeu.
Cum o dovedește? Prin faptul că Dumnezeu, Cel care aduce urgia peste păcatele noastre, se dovedește drept atunci când ne pedepsește. El nu Se umple de urgie față de sfințenie, ci numai față de păcate odioase, de care, cei care le fac, se bucură.
Păcatele noastre, care ne fac nedrepți, arată cât de drept e Dumnezeu în comparație cu noi. Dar și cât de plini de dreptate sunt Sfinții Lui în comparație cu josnicia oamenilor păcătoși, care încearcă să profite de pe urma fiecărei patimi.
În Rom. 4, 3, credința Sfântului Avraam în Dumnezeu „i s-a socotit lui întru dreptate”.
Cine i-a socotit-o întru dreptate? Dumnezeu Însuși.
Pentru că credința în El e modul prin care noi ne îndreptăm întru El, adică ne umplem de voia Lui și de sfințenia Lui, lucrându-ne pământul ființei noastre prin poruncile Sale.
De la dreptatea Lui la îndreptarea noastră.
Căci „cel care crede în Cel care-l îndreptează pe cel nelegiuit, [acestuia] i se socotește credința lui întru dreptate” [Rom. 4, 5, BYZ].
Pentru că el nu are dreptatea credinței, dreptatea care vine din împlinirea poruncilor Lui, ci cel care se convertește acum de la necredință la credință are numai credința drept început al îndreptării lui, adică al noii lui vieți duhovnicești.
Pentru că credința nu e doar informație mentală pentru noi, ci o angajare totală a noului botezat în relația cu Dumnezeu.
De aceea, îndreptarea celui credincios în viața cu Dumnezeu e continua descoperire și trăire a ceea ce Dumnezeu vrea de la noi.
Îndreptarea noastră are fundament sacramental.
Ea se face prin Botez, prin Mirungere, prin Euharistie și prin primirea întregii credințe ortodoxe cu toată inima, dar ea e o stare continuă.
Pentru că întreaga noastră viață e o îndreptare a noastră după voia lui Dumnezeu, adică o umplere de dreptatea Lui.
În Rom. 4, 6-8, Sfântul Pavel se referă la Sfântul David, citând Ps. 31, 1-2, cf. LXX, unde Sfântul David vorbea în mod profetic despre consecințele Tainei Sfintei Mărturisiri, Taină în care trăim fericirea de a ni se ierta fărădelegile și de a ni se acoperi, de către mila Lui, păcatele [Ps. 31, 1, LXX].
Iar pe baza acestui lucru, Pavel spune la Rom. 4, 6, că David a vorbit despre fericirea omului, căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea fără fapte [Rom. 4, 6, BYZ].
Însă dreptatea fără fapte la care se referă Pavel aici e harul lui Dumnezeu, cel care ne iartă păcatele spovedite și nicidecum nu este o eliminare a ascetismului din Biserică. Pentru că viața ascetică este o poruncă dumnezeiască, prin care noi trebuie să ne curățim de patimi pentru a ne face proprii simțirii și vederii lui Dumnezeu.
Dar de aici am aflat un lucru important și anume: că dreptatea lui Dumnezeu este fericirea omului. Și pe om îl face fericit doar ceea ce îl împlinește. De unde rezultă că adevărata noastră împlinire este fericirea care vine de la Dumnezeu.
Dar totodată, că dreptatea lui Dumnezeu este sinonimă cu iertarea Lui. Pentru că iertarea Lui ne face fericiți, iar fericirea care vine de la Dumnezeu este dreptatea Lui.
În Rom. 4, 11, semnul tăierii-împrejur a fost primit ca pecete a dreptății credinței” [Rom. 4, 11, BYZ].
Însă tăierea-împrejur/ circumcizia era o prefigurare a Botezului Bisericii, în care noi murim și înviem împreună cu Domnul, fiind curățiți de tot păcatul. Iar Botezul este pecete a dreptății, adică imprimare/ sădire/ semănare a vieții lui Dumnezeu în ființa noastră, ca urmare a credinței noastre în El.
De aceea, atât harul lui Dumnezeu, cât și
împlinirea voii lui Dumnezeu, sunt interioare.
Sunt taina vieții noastre. Și dacă ele sunt adâncul
vieții noastre duhovnicești, atunci ele sunt căutările
reale, fundamentale ale vieții noastre.
Însă noi nu putem să ne concentrăm în mod real decât asupra unui singur lucru și nu asupra a mai multe lucruri deodată.
Viața cu Dumnezeu, dacă ne absoarbe cu totul, nu poate îngloba și grija persecutantă, înrobitoare, pentru ziua de mâine. Căci viața cu Dumnezeu atenuează/ îndulcește orice frică, orice grijă, orice durere. Fiind plini de har și de dorința de a lucra ce e plăcut lui Dumnezeu, grija pentru ziua de azi, de mâine, de peste 20 de ani, o lăsăm în voia lui Dumnezeu, noi concentrându-ne pe bucuria și pe lucrul de acum, din clipa de față.
Iar concentrarea pe clipa de față arată că noi suntem așezați interior, că suntem în pace, că suntem împliniți și nu trăim o continuă revărsare a noastră către orizontul apropiat sau îndepărtat al vieții noastre.
Noi ne lipim mintea de Dumnezeu și de ceea ce facem acum, în acest moment, și acest lucru e tot ceea ce contează pentru noi. Pentru că viața noastră de mâine se leagă indestructibil de clipa de acum. De ceea ce facem bine, fundamental, acum, în clipa de față.
În Rom. 4, 25 găsim substantivul dikai,wsij [îndreptare] la acuzativ, articulat: th.n dikai,wsin [îndreptarea]. Îndreptare care se leagă de dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să se împlinească cu noi. Îndreptare care se leagă de iconomia mântuirii.
Căci, ne spune Sfântul Pavlos, Hristos „S-a vândut pentru fărădelegile noastre [paredo,qh dia. ta. paraptw,mata h`mw/n] și S-a sculat [din morți] pentru îndreptarea noastră [kai. hvge,rqh dia. th.n dikai,wsin h`mw/n]” [Rom. 4, 25, BYZ].
Îndreptare care nu e doar sacramentală, care nu e doar ascetică, ci este și mistică. Pentru că drumul sfințeniei personale, pe care l-am început la Botez, trebuie să ne umple de slava lui Dumnezeu și să ne transfigureze și să ne facă proprii Împărăției lui Dumnezeu, așa după cum am auzit la Sfântul Simeon Noul Teolog, cu a cărui experiență mistică îndumnezeitoare am început predica de azi.
Căci viața creștină ortodoxă nu înseamnă doar a merge la slujbe, nu înseamnă doar post și rugăciune și nevoință fără finalitate, fără nicio împlinire imediată, duhovnicească, ci viața ortodoxă înseamnă împlinire imediată, duhovnicească a vieții noastre.
Viața ortodoxă înseamnă să mergi la slujbele Bisericii și să te umpli de har, să te rogi și să te umpli de har, să postești și să te curățești prin harul lui Dumnezeu, să faci milostenie și să gâlgâie harul lui Dumnezeu în tine, să trăiești sfânt și Dumnezeu să te împodobească cu slava Lui cea sfântă și sfințitoare.
Consecințele vieții duhovnicești reale sunt imediate. Curățirea de păcate e o simțire reală a modului cum ne curățim și cum ne simțim când suntem curățiți de ele.
Despre experiențele mistice ale Ortodoxiei se poate vorbi în mod detaliat pentru că ele sunt reale, sunt trăite de oamenii care se îndumnezeiesc continuu, ele sunt împlinitoare. Numai atunci când nu simți nimic, când nu trăiești nimic, când nu te curățești, când nu te schimbi duhovnicește nu ai ce să spui. Dar dacă le trăiești, le poți spune spre folosul celor care vor și ei să se curățească de patimi. Pentru că mărturisirea experienței mistice este pentru a-i întări și lumina și pe alți nevoitori în viața lor cu Dumnezeu.
Hristos Dumnezeu S-a sculat din morți pentru ca să ne învețe viața duhovnicească, viața care ne transfigurează întreaga noastră persoană.
Iar noi, cei care am fost îndreptați prin credința în El, avem pace [eivrh,nhn] cu Dumnezeu prin Hristos Domnul nostru [Rom. 5, 1], dar și intrare [th.n prosagwgh.n] la El [Rom. 5, 2].
De unde înțelegem că îndreptarea noastră, care e o umplere de dreptatea Lui, ne umple de pace și de intimitate față de Dumnezeu. Pentru că intrarea la Dumnezeu, despre care Sfântul Pavel ne vorbește aici, este continua´simțire și vedere a Lui, dacă suntem oameni sfinți.
Din Rom. 6, 16 ne dăm seama că dreptatea lui
Dumnezeu este voia Lui cu noi. Căci Pavel spune aici că robii sunt de două feluri: „fie ai păcatului întru moarte, fie ai ascultării întru dreptate [h;toi a`marti,aj eivj qa,naton, h’ u`pakoh/j eivj dikaiosu,nhn]”.
Și când spune ascultare, spune ascultare de Dumnezeu.
Iar ascultarea de Dumnezeu ne umple de dreptatea Lui.
Din Rom 8, 10 ne devine și mai clar faptul că dreptatea lui Dumnezeu este viața de sfințenie:
„Iar dacă Hristos [este] în voi, trupul [este] mort pentru păcat, iar Duhul [este] viață pentru dreptate
Dar în noi nu este numai Hristos și cu Duhul Sfânt ci și Tatăl, prin harul Lor comun și veșnic. Iar Dumnezeu face trupul nostru să fie mort pentru păcat, pentru că în el locuiește slava lui Dumnezeu, care îl face pe om să simtă bucuria și împlinirea nu în păcat, ci în bine.
Viața duhovnicească nu ne omoară trupul, ci ni-l înduhovnicește, ni-l transfigurează.
Noi nu ne distrugem organele sexuale pentru ca să nu mai simțim plăcere trupească, ci ne mutăm interior dorirea de la cele trupești spre Dumnezeu și ne împlinim simțirea noastră în slava lui Dumnezeu.
De aceea Sfântul Pavel vorbește despre harul Duhului Sfânt ca despre viața noastră pentru dreptate sau în dreptate, adică despre viața noastră duhovnicească, pentru că împlinim voia lui Dumnezeu în mod continuu.
Însă, ne spune Sfântul Pavel, cine nu se supune dreptății lui Dumnezeu caută să-și instituie propria sa „dreptate” [Rom. 10, 3]. Un lucru negru, dramatic, în istoria Bisericii, pentru că astfel au luat ființă toate bisericile care au căzut de la dreapta credință.
Fiecare dintre cei care au fondat o biserică paralelă cu Biserica au considerat că „știu mai bine” ce înseamnă Biserica, dar, mai întâi de toate, că Biserica poate fi „recondiționată” și „mutată” acolo unde vrem noi, oamenii.
Când demersul bisericesc normal e acesta: ca fiecare dintre noi să ne supunem dreptății/ voii lui Dumnezeu, adică să nu ne războim cu Tradiția și cu instituțiile ei, ci să căutăm să le înțelegem interior, prin curățirea noastră de patimi și printr-o profundă și evlavioasă inițiere în teologia și istoria și viața Bisericii.
Dreptatea lui Dumnezeu e una singură și ea nu poate fi „adusă la zi”, adaptată, pentru că ea este veșnic nouă și veșnic îndumnezeitoare. Voia Lui cu noi e mereu vie și îndumnezeitoare. Iar Biserica e veșnică și contemporană cu noi în același timp, pentru că Dumnezeu e veșnic și contemporan cu fiecare dintre noi, atâta timp cât avem o raportare personală la Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, când Domnul ne cere să căutăm Împărăția și dreptatea Lui, El ne cere să căutăm experiența continuă a slavei Lui și împlinirea continuă a poruncilor Lui.
El ne cere dinamismul personal eclesial continuu, adică continua noastră curățire, luminare și sfințire în Biserică.
Căci ceea ce noi facem în noi înșine, modul cum ne înfrumusețăm interior duhovnicește, este grija fundamentală și, în același timp, împlinirea fundamentală a persoanei noastre.
Pentru că grijile și fricile lumești de tot felul nu ne lasă să ne dezvoltăm armonios interior, ci ne blochează drumul spre odihna și pacea noastră interioară.
De aceea Domnul ne avertizează că ele nu aduc nimic bun în ființa noastră. În schimb, căutarea Împărăției și a dreptății Lui nu numai că ne împlinește interior, dar ea ne aduce și împlinire socială. Căci Domnul ne făgăduiește faptul că, dacă Îl vom căuta pe El, „și toate acestea se vor adăuga vouă [kai. tau/ta pa,nta prosteqh,setai u`mi/n]” [Mt. 6, 33, BYZ].
Care acestea? Cele ale vieții de zi cu zi și sociale.
Iar Cel care nu minte și nu va minți niciodată ne-a făgăduit împlinirea casnică și socială, dacă Îl avem în prim-plan pe El. Fapt pentru care să îndrăznim întru El, întru făgăduința Lui, și să ne debarasăm de fricile și grijile lumești pentru dorirea Lui!
Fiindcă duminica de azi, după cinstirea Sfinților, ne arată tocmai în ce a constat bucuria Sfinților: în dorirea și împlinirea întru Dumnezeu.
Iar dacă vrem să le urmăm lor și să ne sfințim și noi viața, aidoma lor, trebuie să credem că și cu noi Dumnezeu poate face aceleași schimbări dumnezeiești profunde în viața noastră. Căci El dorește ca pe toți să ne schimbe, cu schimbare dumnezeiască, și să ne facă să creștem în har pe fiecare zi, pentru ca pe toți să ne transfigureze prin slava Lui.
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 10