Iubiți frați și surori întru Domnul,
vă mărturisesc și acum, cu aceeași bucurie sfântă:
Hristos a înviat!
Pentru că Învierea Domnului e mărturisirea adevărului și a bucuriei de adevăr pe care noi ne clădim viața.
Ne clădim viața pe înviere, trăim în așteptarea învierii, pentru că dorim să înviem pururea în harul Prea Sfintei Treimi la o viață și mai profundă, și mai
plină de măreție dumnezeiască.
Duminica a 6-a după Paști însă, în istoria recentă a românilor, are o conotație negativă în mod nejustificat…pentru că duminica orbului a fost asociată cu primele alegeri democratice din România, pe care media le-a parafat ca alegeri în orb, fără perspectivă.
Numai că în această duminică, potrivit In. 9, 1-38, nu avem o Evanghelie care elogiază orbirea, lipsa de discernământ, prostia ci, dimpotrivă:
vederea profundă, esențială, vederea lui Dumnezeu.
E adevărat că în calendarul nostru duminica de față e numită: „a orbului din naștere”. Numai că acesta, la întâlnirea cu Domnul…devine fostul orb din naștere.
Și pentru ortodoxul care are și accesează Sfânta Scriptură și vine la Biserică „problema” se rezolvă în trei minute: Evanghelia vorbește despre minunea vindecării unui orb din naștere, adică despre un lucru foarte pozitiv.
Numai că vindecarea ochilor fizici e al doilea lucru în iconomia acestei minuni.
Prima vindecare a fost a sufletului celui orb. Ia vindecat ochii inimii pentru ca să vadă profund și cu sufletul și cu ochii din cap.
Și am subliniat acest lucru pentru că fugim prea adesea doar după minuni parțiale. După minuni care să ne dăruie sănătate și prosperitate, dar nu în
primul rând minunea curățirii de patimi.
Însă curățirea de patimi pleacă în primul rând de la curățirea de necredință, neștiință, indiferență.
Fiindcă atunci când nu știi cine e Dumnezeul tău, când nu știi cum să Îi slujești și când nu știi cum vrea El să fii…nu știi nimic. Și această neștiință e boala ta supremă.
De aceea teologia ortodoxă înseamnă deparazitarea de necredință, de neștiință, de indiferență, de laxism moral, de impostură.
Pentru că ea e cunoașterea care atrage harul vieții în noi, care ne umple de bucuria adevărului și a harului Său.
Prima stihire a orbului de la Vecernia Mare a zilei de astăzi ne introduce în starea sa de spirit:
„Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său: Au doară pentru păcatele părinților m-am născut fără vedere? Au doară pentru necredința neamurilor m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte, și când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că n-am văzut soarele strălucind, și nici chipul Celui ce m-a zidit.
Ci mă rog Ție, Hristoase Dumnezeule: Caută spre Mine și mă miluiește!” (Penticostar, ed. BOR 1999, p. 215).
Și bineînțeles că empatizăm cu cel în boală, cu cel cu handicapul nevederii, pentru că noi, cei care vedem de când ne-am născut înțelegem de câte
lucruri e privat cel care se naște orb.
Însă, în același timp, noi, care avem vedere dar și credință, care vedem prin credință și prin vedere, înțelegem că nici vederea nu e de ajuns, că nici sănătatea nu e de ajuns pentru un om…dacă suntem orbi din cauza necredinței.
Fapt pentru care nu „sănătatea e mai bună decât toate” ci „dreapta credință, care ne mântuie, este adevărata sănătate, de care cu toții avem nevoie”.
Și fostul orb din naștere a primit vederea lui Dumnezeu Cel întrupat, vederea credinței, vederea profundă a sufletului!
Pentru că Domnul nu a făcut altceva prin vindecarea orbului decât să exemplifice faptul că El este Lumină a lumii.
Și nu e Lumină doar pentru că ne vindecă ochii sau pentru că ne dăruie darul vederii de la începutul existenței noastre pământești ci, mai întâi de toate, pentru că strălucește în noi prin slava Sa și ne face să ne trăim, din plin, apartenența la creația Lui.
Nu știm cine suntem, iubiții mei, până când Dumnezeu nu ne umple de slava Sa!
Numai când suntem învățați de Dumnezeu cele ale Lui prin lumina Sa, prin slava Sa, ne înțelegem valoarea noastră ca creaturi ale Lui din
iubire și pentru iubire.
Așa după cum mama ne învață ce e iubirea maternală și soția ne învață ce e iubirea matrimonială tot așa doar Dumnezeu poate să ne învețe cum e El iubire și ce înseamnă să Îl cunoști pe El în slava Lui și cum arată, la propriu, viața divinoumană a creștinilor ortodocși.
Pe mine nu mă miră faptul că alunecăm tot timpul spre discuții sterile despre viața bisericească și spre moduri extremiste de viețuire în Biserică.
Nu mă miră…pentru că înțeleg de ce oamenii nu au gust pentru prea echilibrata și profunda viață bisericească a Ortodoxiei.
Există un singur răspuns: nu au fost învățați de Dumnezeu cum să–L iubească și cum să se iubească unii pe alții.
Iar dacă El nu te-a învățat, nu te-a condus să crești în viața duhovnicească, nu te conduce pas cu pas în viața Bisericii Lui, de aceea nu ai grijă de cine ești și ce faci.
De ce? Pentru că ești un ortodox…care te simți al nimănui.
Și e cel mai dramatic acest sentiment de singurătate, de neadaptare, de stinghereală în Biserica lui Dumnezeu.
Numai că acest a nu te simți bine în Casa lui Dumnezeu nu vine de la El, ci de la noi. Și aceasta, pentru că încercăm să fim și cu lumea și cu Dumnezeu și cu viața la întâmplare și cu supralogica dumnezeiască a Evangheliei.
Ne enervăm de unii singuri, avem frisoane, ne zbatem, ne luptăm cu noi înșine, nu vrem să acceptăm adevărul despre noi, pentru că nu vrem să ne decidem pentru simplitatea și frumusețea interioară a vieții duhovnicești a Ortodoxiei.
Iar cei care s-au decis pentru ea cu totul nu mai au lupte interioare, motiv pentru care nu mai vor să „renoveze”, să „schimbe”, să „modifice” ceva în Biserică, pentru că știu că problema numărul 1 a lumii nu e norul vulcanic sau razele ultraviolete ci patimile din ființa lor.
Și când ai concentrare doar la tine, doar la boala ta, începi să vezi calm, cu liniște claritatea și coerența profundă a vieții, a istoriei, a veșniciei.
Când îți înfrângi orgoliul nu mai ai întrebări ci ai mulțumiri.
Când L-ai văzut pe Cel ce vede toate nu mai ai frici ci ai mișcări interioare spre dragostea dumnezeiască.
Și mișcările acestea ale minții și ale inimii, mișcări duhovnicești, ne fac să ardem de dragostea de Dumnezeu care are soluții practice vizavi de mântuirea persoanei.
Pentru că stăpânirea noastră de Dumnezeu e mântuirea noastră, e vederea noastră reală, în care mărturisim credința întru El (In. 9, 38).
Iar marile minuni ale Ortodoxiei sunt minunile credinței.
Sunt acelea în care cei care nu vedeau încep să vadă adevărul credinței iar cei care păreau că îl văd să se arate niște orbi și niște insensibili în fața avântului de dragoste și de fapte bune venit din partea foștilor orbi.
Și tocmai de aceea ne cutremurăm, când citim Viețile Sfinților, pentru că vedem ce a făcut Dumnezeu din Sfinții Săi...
Ne cutremurăm pentru că înțelegem diferența dintre indiferenta noastră viață și prea ardenta lor viață.
Să nu ne prefacem că vedem…acolo unde nu înțelegem nimic!
Avem nevoie de onestitate și de sfat.
Avem nevoie să fim noi înșine.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus Praedicationes vol 3
