Iubiții mei,
Hristos S-a înălțat!…
Și mărturisirea noastră ortodoxă subliniază faptul că El Însuși…și nu ajutat de cineva S-a înălțat de-a dreapta Tatălui…
Căci astfel a fost și Învierea Lui: act de putere dumnezeiască…
Însă înălțarea Lui e inefabilă…ca și zămislirea Sa în pântecele Fecioarei. După cum a fost și învierea Lui dintre cei morți.
Iar când auzim sintagma „Înălțatu-Te-ai întru slavă” nu trebuie să considerăm că slava dumnezeiască e deasupra Domnului și că El a intrat/ S-a ascuns în ea ca într-un nor…
Sau că e separată de El…
Ci slava Lui, adică lumina Sa, țâșnește din persoana Lui divino-umană.
El S-a înălțat la cer…cu alte cuvinte…plin de slavă.
Iradiind slavă dumnezeiască împrejur.
Arătând că umanitatea Sa e plină de lumină…pentru că s-a supus întru toate dumnezeirii Sale.
Și am văzut joi, la Înălțare, cum cântările liturgice vorbeau despre mirarea/ uimirea/ extazul Puterilor cerești…care vedeau un Om înălțându-Se deasupra lor…
S-a ridicat…și S-a făcut nevăzut de la ochii lor…în timp ce îi binecuvânta [Lc. 24, 51].
Și i-a urcat pe Muntele Măslinilor…pentru ca să înțeleagă că Mângâietorul vine la cei cu minte înaltă, plină de rugăciune și de dor pentru Dumnezeu.
De aceea „s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare …iar la Cincizecime „erau toți împreună” [F. Ap. 2, 1, cf. GNT].
Pentru că bucuria e semn al înțelegerii duhovnicești…iar comuniunea este semn al iubirii.
Pentru că nu te poți bucura…fără să înțelegi de ce te bucuri…pentru cine te bucuri…și nu poți fi împreună cu alții dacă nu îl
vezi pe celălalt ca neapărat pentru tine.
Dar dacă ești un căutător continuu al bogăției interioare a altora…atunci cauți comuniunea, o prețuiești și o aperi.
Și ca să aperi comuniunea…trebuie să știi să treci peste anumite păcate și patimi ale oamenilor. Să vezi binele din ei, profundul
lor…și să îi ajuți să se înțeleagă.
Să se înțeleagă pe ei înșiși…și, prin aceasta, să se corecteze, să se îndrepte din lucrurile lor rele.
Însă după Sfinții Împărați Constantin și Elena…și după Înălțarea Domnului…ne întoarcem din nou la începutul secolului al IVlea creștin.
Pentru că la 325…avem Sinodul I Ecumenic…
Și duminica de azi e dedicată celor 318 Sfinți Părinți sinodali…Adică acelora care au participat la sinod.
Și prin aceasta…subliniem astăzi teologia trinitară…pentru că la Sinodul I Ecumenic s-a mărturisit apăsat triadologia ortodoxă, adică teologia despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic…
Cu alte cuvinte, Ortodoxia nu este fără osatură teologică, fără coordonate raționale…
Însă raționalul în Ortodoxie se deschide în suprarațional.
În mai presus de minte…
Pentru că mărturisim că noi credem în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu unul întreit în persoane…
Însă noi nu putem defini ce înseamnă persoană la Dumnezeu…
Și ce înseamnă la Dumnezeu comuniune…
Și ce înseamnă la Dumnezeu conlucrare a celor trei persoane dumnezeiești.
Pentru că mărturia credinței noastre nu epuizează, prin enunț, taina Treimii…ci abia o indică.
La fel și în ceea ce privește omul…
Înțelegi cine e și ce poate…din ceea ce face…
Însă omul e indefinibil în sine…pentru că e creat de Dumnezeul treimic Cel supraindefinibil.
Cel mai presus de orice definiție…dar Care primește multe nume, toate înțelese din revelarea Lui față de Sfinții Săi.
Așa că a face apologia neștiinței în Ortodoxie e semn de neștiință.
Ortodoxia mizează pe știință, pe știința experimentală…Și știința experimentală a Ortodoxiei este îndumnezeirea.
Iar dacă te îndumnezeiești în mod real…nu mai spui prostii înșirate pe ață, nu mai îți halucinezi tot felul de minciuni și povești ușoare, părut „evlavioase”…ci mărturisești modul în care Dumnezeu te umple de slava Sa…și cum lumina Sa te curățește de patimile tale.
Și pe cât te umpli de har pe atât te umpli și de cunoaștere dumnezeiască.
De cunoaștere directă a lui Dumnezeu…
Lucru pe care îl putem deduce din modul în care începem să cunoaștem oamenii…din ce în ce mai mult…dacă avem relații multiple cu ei…
Căci creștem în cunoașterea oamenilor având comuniune cu ei…după cum creștem în cunoașterea lui Dumnezeu pe măsura intimizării cu El.
Și cum cunoașterea reală e numai comunională…nu ne mai săturăm de cunoașterea lui Dumnezeu și a oamenilor…când
vedem că această cunoaștere, această știință suplă și profundă…ne umple de mare bucurie și împlinire.
Însă cum ar fi fără Crez și, implicit, fără Revelație? Ce am putea ști noi despre Dumnezeu…fără ajutorul Lui?
Și observăm, cu vârf și îndesat, diferența dintre înainte…și după…
Ce cunoaștere aveam noi…înainte de a ne asuma credința ortodoxă…și ce credință, coerență și avânt interior avem noi acum, ca
oameni ai credinței…implicați cu totul.
Însă citind acum Crezul…sau vreo lucrare dogmatică…avem impresia că mărturisirea ortodoxă e cuprinsă într-o pagină sau în
câteva…că Sfinții Părinți o știau de când lumea…și că nu a existat niciun efort de sistematizare și de esențializare a informației
teologice.
Lucru complet fals.
Căci pentru a găsi sursele interne ale Crezului sau ale dogmelor ortodoxe…trebuie să cauți pagină de pagină Scriptura și Cărțile
patristice.
Lucru pe care, probabil, l-ați înțeles din cartea noastră în lucru: Teologia Dogmatică Ortodoxă…în care plecăm de la ce găsim în
Scriptură și în Tradiție despre Dumnezeu, om, mântuire etc. …spre cele câteva fraze care se pot concentra…după ce ai strâns la un loc zeci, sute, mii de referințe textuale despre tema luată în discuție.
Adică facem din multele referințe la Dumnezeu…puținele lucruri despre Sine.
Din mult – puțin…și nu invers: să știm puține…și să părem că știm multe.
Însă pe mine mă interesează modul în care, în Scriptură și în Tradiție, s-a dezvoltat cunoașterea despre problemele dogmatice ale
credinței noastre.
Cum S-a dezvăluit/ S-a arătat pe Sine Dumnezeu…și cum L-au văzut și L-au numit pe Dumnezeu oamenii Sfinți cărora El li S-a
revelat.
Așadar, unde găsim că Dumnezeu S-a numit sau a fost numit Atotputernic sau Atotțiitor?
De când a aflat omul că Dumnezeu e Bun?
Că Dumnezeu e Iubitor de oameni? Că Dumnezeu iartă pe cel care se pocăiește?
Asta trebuie să facă teologii ortodocși în materie de studii dogmatice: să fie credincioși
Revelației și Tradiției în mărturisirea lor și în scrierile lor!
Dar pentru asta trebuie studiu pe text, traduceri, cunoaștere filologică, multă știință de carte…și nu amintiri din copilărie.
Trebuie să înțelegi, să aduni, să inventariezi…și să dai o mărturie clară, revelațională, unei întrebări simple…la prima
vedere…
Însă e simplă exprimarea punctuală a iubirii lui Dumnezeu în Scriptură?
E simplă soteriologia Scripturii și a Părinților?
Poți să faci așa, mergând pe stradă…sau din vară…în iarnă…studii dogmatice profunde, cu multă cercetare textuală în spate?
Însă produsul teologic, adică cartea de teologie, e îmbinarea dumnezeiască între luminarea lui Dumnezeu, munca ta teologică…și
viața ta eclesială.
Nu e doar reflecție…ci e și minune.
Nu e doar cercetare…ci și dar dumnezeiesc.
Trebuie să trăiești cu Dumnezeu, să cugeți cu El și în fața Lui…și să scrii despre El cu inimă dogoritoare, iubitoare, blândă…
De aceea teologia nu e pentru strâns bani…pentru a te îmbogăți…ci pentru a te lumina dumnezeiește…și, prin tine, a se lumina
și alții care te citesc…și Îl înțeleg, tot mai mult, prin cărțile tale, pe Dumnezeul inimii lor.
Pentru că teologia care reflectă atent și cuvios pe Dumnezeu și manifestarea Sa în lume…e teologia pe care o vor și după care
flămânzesc toți cei credincioși.
De aceea, pe de o parte, e o mărturie sfântă cartea teologică dar, pe de altă parte și în primul rând…ea e o lămurire interioară pentru cel care o scrie.
Iar Crezul ortodox a fost scris de către oameni adânc cunoscători ai Scripturii și ai Tradiției…și luându-i de pe urme, în toate cărțile lor, veți ajunge la concluzia că sunt monumente de atenție și de evlavie sfântă.
Adică Sfinții Părinți nu își permiteau să fabuleze…să inventeze lucruri și să spună că „fac parte din Tradiție”…după cum nu își
permiteau să vorbească la întâmplare, fără mare grijă, în materie de credință.
Fidelitatea lor față de înaintașii lor Sfinți era și duhovnicească și literală.
Însă asta nu-i făcea să fie robi ai literalismului…dar nici „să statuteze”, așa cum făceau…și au tot făcut până azi ereticii…învățături, practici sau moduri de a fi străine vieții bisericești.
Dar erau scrupuloși cu adevărul…pentru că erau munți de cunoaștere teologică.
Și puteau să confirme sau să infirme o zicere sau un obicei…pentru că erau niște trăitori plini de sfințenie și de experiență
teologico-ascetică.
Astfel stând lucrurile, între Înălțare și Cicizecime…avem o duminică a Crezului ortodox.
Pentru că viața ortodoxă e plină de cunoaștere teologică…pentru că se naște din cunoaștere teologică…și nu e un trăirism…o
venire la Biserică…fără să știi în cine crezi…și spre ce te îndrepți.
Și de la neștiința asta nenorocită în ceea ce privește teologia și viața ascetică a Bisericii Ortodoxe, poporul român a ticluit tot felul de mituri…care mai de care mai hilare.
Mai pline de gogomănii cu carul.
Și vă invit să parcurgem împreună capitolul Dumnezeu în mitologia românească…din A vedea și a fi văzut (vol. 2), pentru a observa în ce au crezut…și încă mai cred mulți creștini ai noștri…care vin la Biserică…ascultă…și țin tot obiceiurile lor
păgâne…aflate de la cine știe ce „babă atotștiutoare”.
Da, bătrâna teologică e o avere inestimabilă pentru Biserică!
Însă îi fac deservicii imense…bătrânii îmbătrâniți în mituri…care amestecă mărturia Bisericii cu superstiții, cu divinații, cu vrăji, cu lucruri lamentabile.
Și de aici fuga multora la preoții „cu har”, care sunt, cel mai adesea, oameni care profită de pe urma neștiinței lor…predicându-le cine știe ce rugăciuni care „îi vindecă” de păcatele până la a 8-a generație…sau „le prevede viitorul ca în palmă”.
Dar…teologia…și asceza…te scapă de prostia crasă.
Te scapă de neștiința care îți strică sufletul.
Și așa cum Sfinții Apostoli s-au liniștit interior prin rugăciune și s-au înfrățit duhovnicește…așteptând să se îmbrace cu putere
de sus, adică cu harul Duhului Sfânt, tot la fel și noi să ne facem continuu locașuri ale Stăpânului prin rugăciune, cumințenie, cunoaștere teologică și fapte bune.
Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Lc. 17, 21]…acolo unde Prea Curata Treime Se coboară prin harul Său…ca să ne înalțe continuu la Sine.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5