Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată.
Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început.
Iubirea fara de început si fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină. Metafizica filosofiilor este
supusă orbeşte unei legi fără început şi fără sfârşit, nu dă nici o lumină.
Biserica Ortodoxă vede pe Sfânta Treime, ca Dumnezeul iubirii, lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele credincioşilor, pentru a- i ridica în relaţia iubitoare dintre Persoanele ei.
Datorită acestui fapt, Sfintele Taine au o importanţă hotărâtoare în viaţa lor.
Prin ele, Sfânta Treime însăşi este lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele lor, câtă vreme în catolicism, în Sacramente nu e decât o graţie creată, prin care se acordă nişte merite şi credincioşilor din suprameritele jertfei lui Hristos, ceea ce a făcut ca celelalte forme creştine desprinse din catolicism să nu mai dea nici un loc Tainelor în viaţa lor.
Ortodoxia are prin aceasta un accentuat caracter duhovnicesc şi sfinţilor. Credincioşilor ortodocşi nu li se iartă numai în sens juridic păcatele (în viaţa aceasta, la catolici, şi în cea viitoare, la protestanţi), ci li se comunică puterea lui Hristos de- a iubi prin Duhul Lui cel Sfânt şi pe Dumnezeu şi pe semenii lor şi, o dată cu aceasta, eliberarea de patimile egoiste şi o sfinţire tot mai mare, pe măsură ce fac şi ei un efort în acest sens.
Ortodoxia nu cunoaşte numai un Hristos al discursurilor, ci pe Hristos care, iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi credincioşilor această iubire a Sfintei Treimi.
Ortodoxia ajută pe membrii săi se înduhovnicească prin nevoinţe ascetice şi prin aceasta să se sfinţească din puterea Treimii, în care traiesc încă de pe pământ, înaintând în Împărăţia iubitoare fără sfârşit.
Preotul Profesor DUMITRU STĂNILOAE
