Cuvant despre iubire…3 min read

Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu.

Singurul cuvânt pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii sale este iubirea.
Desigur iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru-totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti.

Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi înspre o altă persoană.
Câtă vreme iubirea aceasta este stăpânită de patima iubirii trupeşti şi a egoismului, ea răvăşeşte sufletul şi îl face neputincios pe om în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi.
Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustiește trupul şi ne răneşte sufletul încât cu greu aflăm vindecare.

În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastroase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine.
Din păcate nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noștri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să îl oferim celorlalţi căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui.

Înşelarea noastră constă în aceea că aşteptăm ca cei din jurul nostru care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute să satisfacă nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat.

Este înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea.

El este cel ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească.

Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale care par neînchipuit de frumoase şi de trainice se destramă şi în urmă lor nu rămân decât ruine care nemângâiat se tânguie neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta.

Însă chiar şi iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă.
Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească dintr-odată se năruie şi se pustiește.

Nimic nu mai rămâne din simţămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere nu caută refugiul în sinucidere!

Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruine şi suntem cu totul zdrobiţi atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile.

Fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră. Fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletul la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală.

Şi drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi.
În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană.
Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii atunci când îşi dau sărutarea păcii îşi spun “Hristos în mijlocul nostru!” la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră.
În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte.
El este cel ce o apără şi, în marea şi veşnica Lui iubire, o întăreşte şi o insuflă.
Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică unde harul lui Dumnezeu, în taina cununiei, va sfinţi legătura trupului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor care se va vădi nu numai în legătura lor de iubire din această viaţa ci şi în Împărăţia ce va să fie.

Domnul a zis: „-Fără Mine nu puteţi face nimic”!

Dacă vom fi încredinţaţi că a avea o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să îşi afle împlinirea numai în Dumnezeu Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru.

Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o aventură nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu cu atât va deveni mai clară şi mai puternică şi oricare dintre legăturile noastre cu semenii noştri.

Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate care este Însuşi Hristos.
Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă, adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti.

Cuvântul părintelui Arhimandrit Zaharia Zacharou de la Essex

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments