Pietismul reprezintă o tendință care pune accent mai mult pe latura sentimentală, pe stârnirea, de fapt, a unor trăiri emoționale, fără să aducă lămuriri dogmatice la nivel rațional, uneori chiar în detrimentul înțelegerii raționale a dogmelor creștine.
Diversiunile pietiste sunt susținute de cântece, de poezii, de creații mai mult sau mai puțin artistice, care nu sunt în rezonanță cu învățătura dogmatică și trăirea eclezială a Bisericii Ortodoxe, ci provoacă stări
emoționale, de exaltare sau de lăcrimare, fără ca omul să cunoască, de fapt, o trăire reală a apropierii
sfielnice de Dumnezeu.
Circulă foarte multe asemenea mesaje în mediul online, pe telefoane sau pe e-mail. Chiar cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului am văzut foarte multe cântecele jucăușe, de factură neoprotestantă și
chiar păgână. Mulți credincioși mi-au semnalat acest lucru și se întrebau cum de au intrat chiar și ortodocșii în jocul acesta al transmiterii unei emoții adogmatice, care stârnește sentimente proprii firii omenești căzute, nu bucurii și înțelesuri duhovnicești.
Chiar putem face o separație netă între viața duhovnicească, luminată de harul Duhului Sfânt, care dezvoltă omul ca persoană iubitoare de Dumnezeu și cunoscătoare de Dumnezeu și înțelegătoare de Dumnezeu, care înaintează din treaptă în treaptă spre asemănarea cu El – și trăirea sufletist-sentimentalistă sau psihologic-pietistă,ca, de pildă, acea emoție generată de salvarea unei pisici dintr-un copac de către echipa de pompieri care, vai, a făcut ditamai efortul, și acum toată lumea aplaudă „eroismul” lor!
Să nu uităm că apropierea de Dumnezeu ne cere înălțarea noastră la o demnitate, și asta trebuie să căutăm noi aici, pe pământ, nu să dezvoltăm sentimente naturale, care cad adesea în latura pătimașă și idolatră față de lumea aceasta.
– Mulți au convingerea că aceste lucruri sunt prolifice pentru Biserică, că sunt misionare, că, totuși, aduc oamenii la Biserică. Ce înseamnă faptul că există oameni care se vor aduna în jurul acestor lucruri în Biserică?
– Trebuie multă precauție și mult discernământ.
Aici este marea bubă: dacă aceste mijloace nu devin un scop în sine și nici nu se permanentizează în practica de zi cu zi, ci rămân doar la nivelul unei chemări, încă e bine.
Dar, în momentul în care aceste mijloace „misionar- culturale” sunt prelungite și aproape generalizate, treaba asta devine nocivă pentru Biserică.
Noi nu trebuie să amestecăm sfințenia și atitudinea de sfială, de sobrietate și de gingășie duhovnicească pe care o avem în prezența lui Dumnezeu cu exaltările psihice și sentimentaliste, pe care cântecelele din stadiile primitive le pot isca.
De aceea, în Biserică trebuie respectată sobrietatea locului, sfințenia și, cum am zis, sfiala față de ambianța liturgică de rugăciune, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.
Nu poți să-I cânți oricum lui Dumnezeu, cu tot felul de instrumente și aparate, alterând, murdărind cumva cadrul liturgic, împietând spațiul și timpul, și mai ales sufletele credincioșilor, care au niște căutări înalte, sau care tind spre cele înalte.
Nu trebuie să-i deturnăm pe credincioși spre show-uri kitschoase și chiar blasfemiatoare, care nu-și au locul în lăcașul sfânt și nici în comunitatea creștină, ci, dimpotrivă, să-i ferim de acestea, demascândule urâciunea și otrăviciunea.
Arhimandritul Mihail de la Antim
