Și aceasta, afti, este viața veșnică ca să Te cunoască…
Ghinosco înseamnă a cunoaște în limba greacă. A Te cunoaște în sensul de a avea o comuniune cu Tine, o împărtășire reală cu Tine.
Adică: să nu Te cunoască de la distanță…ci din apropiere de Tine. Și, mai mult decât atât, chiar din interiorul nostru…să-L cunoaștem…
Pe cine?
Pe singurul, Dumnezeu adevărat…și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
…De la apostello vine Apostol, care înseamnă trimis, mandatat…Cel care este mesagerul Cuiva. Și Apostolul e cel care poartă învățătura, mărturia Cuiva.
Și Cel pe Care L-a trimis Tatăl este Iisun Hriston, este Iisus Hristos…
Și aici Domnul atinge o problemă foarte importantă pentru viața teologică…Pentru că viața veșnică…viața…e cunoaștere.
Și după cum observăm aici, viața …viața veșnică nu este doar o problemă de viitor, una pur futurologică, nu e o problemă pe care să o pasăm în perioada de după moartea noastră…ci ea e o problemă care atinge ontologia noastră actuală.
Ea atinge ontologia noastră, starea noastră de a fi în Biserică.
Pentru că viața veșnică înseamnă cunoașterea faptului că există un singur Tată și un singur Hristos și, implicit, după cum aflăm în alte părți ale Scripturii, un singur Sfânt Duh.
Că viața veșnică înseamnă tocmai comuniunea cu Dumnezeu, umplerea de harul Treimii, de slava Dumnezeului nostru, Care este treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Și că viața veșnică este o experiență, o cunoaștere dumnezeiască…
Și noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin această umplere a noastră de har. Și această comuniune a noastră cu Treimea se face în Biserică, ca membrii reali ai Bisericii.
Căci Biserica Sa e Trupul mistic, tainic, adânc, duhovnicesc al lui Hristos.
Așa că viața veșnică, pentru creștinii ortodocși, este o realitate experiabilă. Este o realitate pe care o respirăm din momentul în care ne botezăm.
Și când ne spovedim, când ne împărtășim, când suntem mirunși, când facem o sfeștanie/ o sfințire a casei, când ne rugăm în Biserică, când participăm la Dumnezeiasca Liturghie…la orice slujbă…noi trăim din plin viața veșnică…
Acesta e marele paradox al vieții ortodoxe: că, pe de o parte, noi experiem viața lumească, viața terestră, dar, în același timp, experiem și viața veșnică, fără să despărțim viața pământească de viața veșnică.
Și aceasta, pentru că slava lui Dumnezeu cuprinde tot pământul…Ea nu iradiază numai în Biserică…ci în toată lumea și ea este cea care ține lumea în existență.
Dumnezeu, Pantocratorul, ține toată lumea și sfințește pe tot omul care vine în lume, cum spune tot Sfântul Ioan Evanghelistul.
Și astfel, prezența lui Dumnezeu în creație, prin slava Sa, ne face și trebuie să ne facă să ne gândim…că în tot locul, așa cum spune Scriptura, noi putem să ne închinăm lui Dumnezeu…și putem să I ne rugăm și să facem fapte proprii unor fii ai lui Dumnezeu.
Adică trebuie să arătăm o viață duhovnicească…o viață cu amprentă duhovnicească…în tot locul…nu numai în Biserică.
Căci nu trebuie să trăim această sciziune în viața noastră…prin care acasă sau la Biserică să ne arătăm cumva…iar în „lume”, în mergerea noastră la teatru, la film, la locul de muncă…să părem cu totul altcineva.
Iar dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu în orice clipă…și acasă, și la serviciu, și la Biserică ar trebui să avem aceeași deschidere interioară…
De ce? Pentru că, peste tot, noi experiem viața veșnică a lui Dumnezeu.
Cum suntem noi cu Dumnezeu? Cum arată viața noastră cu Dumnezeu?
Și viața cu Dumnezeu este extrem de frumoasă și extrem de adâncă…Pentru că Dumnezeu ne ghidează, ne luminează mintea, prin iradierea harului Său…asupra a ceea ce trebuie să facem, ne învață pe cine să ajutăm, ce carte trebuie să citim, cum trebuie să ne comportăm într-un anume fel…
Când trebuie să facem metanii, când trebuie să adormim, când trebuie și ce trebuie să facem în anumite situații…
Cum trebuie să ne pocăim, atunci când noi greșim ceva anume…
Și toate aceste lucruri înseamnă să trăiești în viața veșnică! Pentru că trăiești împreună cu Dumnezeu. Și dacă trăiești împreună cu Dumnezeu în fiecare clipă, atunci nu se mai pune problema singurătății noastre, nu se mai pune problema că nu știm ce să facem într-un anumit context…
Dacă Dumnezeu este cu noi…de ce nu-L întrebăm ce să facem într-un anumit moment? Dacă El este cu noi!
Însă vidul acesta interior…în viața noastră…a celor care, deși ar trebui să fim cu Dumnezeu nu-L cam simțim, ne face să ne comportăm schizoid. Ne face să ne comportăm cu două fețe…
În ființa noastră noi ne știm depărtarea de Dumnezeu dar, în societate, afișăm o față frumoasă, zâmbitoare…dar care arată un zâmbet stricat…
Și aceasta, din cauză că fundamentul fericirii noastre nu este viața cu Dumnezeu.
Iar viața cu Dumnezeu, după cum spune acest verset, înseamnă tocmai aceea de a-L cunoaște pe Dumnezeu din iubirea pe care o ai pentru El.
Să-L cunoști din împlinirea pe care o ai în cadrul împlinirii poruncilor Sale.
Din ascultarea pe care o ai față de modul cum El te mlădiază, îți mlădiază mintea, inima, temperamentul tău.
El te învață ce să faci într-o anumită privință, într-un anumit segment al timpului tău personal, al vieții tale…
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus –Praedicationes – vol 2