Secularismul, ca îndepărtare a omului de la Dumnezeu cel Viu și Iubitor, se strecoară în chip viclean și în Biserică, nu doar în sufletul omului și în societatea civilă, fiind o strategie a diavolului de abatere a oamenilor de la unirea cu Dumnezeul cel nemărginit la o existență înscrisă în marginile acestui veac (saeculum).
Îndepărtarea de viața hristocentrică a omului contemporan l-a făcut să se scufunde într-o mocirlă morală de
violență, înșelăciune și erotism, prezente, din nefericire, la mai multe niveluri. Eu cred că acest asalt agresiv al secularizării – și desacralizării – urmărește tocmai instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt, adică în inima omului.
În trăirea religioasă creștină putem sesiza astăzi, din punct de vedere al formei, un ritualism excesiv, rece și individualist, lipsit de transfigurare lăuntrică, de înțelegere a gesturilor și rugăciunilor pe care le face omul.
Lucrul acesta se manifestă într-o atitudine magică, superstițioasă chiar, de împlinire exterioară a unor forme și formule, dar fără transformare lăuntrică, fără înnobilare și „Când ne oferim lui Dumnezeu cu toată inima, să fim siguri că vom primi de la El acele experiențe ale vieții veșnice care nu se compară cu nimic din această lume!” (Părintele Mihail)
Oamenii rămân la fel de seci și reci, chiar agresivi, acoperiți cu ipocrizia împlinirii unor forme exterioare care L-ar „obliga” pe Dumnezeu să-i mântuiască și să le împlinească dorințele.
Tot din punctul de vedere al formei, mai există azi și „balastul” tehnologiei, care se poate interpune între om și Dumnezeu ca o altă ispită.
Biserica exersează comuniunea de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii prin vedere față către față, prin întâlnire directă, nu prin mijlocirea tehnicii.
E bună și tehnica la nivel informațional, dar exercițiul iubirii și al asumării responsabile a celuilalt
se face prin întâlnire directă, prin părtășie la durerile și la bucuriile celuilalt.
De aceea și noi la Judecată vom fi întrebați cât bine am făcut celorlalți prin participare directă, prin mângâierea și încurajarea celor necăjiți, prin ajutorarea celor săraci și celelalte cf. Matei 25:34-36.
Apoi, din punct de vedere al conținutului, oamenii nu mai înțeleg corect credința – nu mai zic tainele dogmatice, pe care omul și le împropriază pe măsura urcușului moral și duhovnicesc trăit la nivel personal și comunitar. Dar, de multe ori, oamenii se îndepărtează de la înțelegerea corectă înspre sensuri ale cuvintelor oferite de societatea contemporană și cultura laicizată și secularizată.
Așa încât această secularizare a cuvintelor, sau deturnare semantică a cuvintelor (de care amintesc și cei doi vizionari distopici, Orwell și Huxley), ne face să ne punem problema dacă în viitor copiii vor mai înțelege corect învățătura de credință ortodoxă și-L vor mai trăi pe Dumnezeul cel Viu, atunci când sensurile cuvintelor de bază sunt deformate.
Plus că, în zilele noastre, imaginația omului este îmbâcsită cu chipuri de idoli (vedete, sportivi și maneliști) și felurite personaje fantastice (din basmele, jocurile și filmele actuale), care-i amestecă și relativizează reperele credinței și ale realității concrete cu plăsmuirile lumii „virtuale”.
Deci și la nivelul formei, și la nivelul conținutului sunt ispite care-l pot abate pe om într-o părută evlavie, care, de fapt, nu este corectă și nu duce la Dumnezeu. De asemenea, alunecarea spre experiențe pietiste prin lozinci și cântece sentimentaliste, printr-un „iubirism” adogmatic de factură new-age duce la o relativizare a dogmelor și chiar a religiilor, nu mai zic a învățăturii de credință creștină în raport cu celelalte filosofii și
ideologii; și această alunecare poate fi pusă tot în curentul acesta general al secularismului, care ia
proporțiile unei epidemii globale.
Arhimandritul Mihail de la Antim
