Predicatorul Suprem4 min read

„Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simţise toate disonanţele vieţii şi nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se simţea atras nu spre cărturari, farisei şi toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arşiţa soarelui, flămânzi, bătuţi şi schingiuiţi, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproşi, schilozi şi alţi dezmoşteniţi ai sorţii.

Pe toţi aceştia voia El să-i ridice din mizeria fizică şi morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă faţă de scăderile omeneşti, a pus înainte una singură: iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi… fie acela cine va fi şi cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găseşti măcar un sâmbure de omenie şi, cine ştie, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creşterea copiilor…”

Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi…”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie…), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură şi supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susţinută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8).

Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului şi a filozofilor mari ai antichităţii, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai raţiunii, în detrimentul evident ai simţămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobşte cel mai mare filozof antic, excela în exerciţii raţionale, în silogisme şi fineţuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie şi dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând ataşamentul câtorva ucenici fanatici.

În cazul său şi al multora ca el se confirmă adevărul că raţiunea îngâmfă, pe când dragostea smereşte. Raţiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoaşterii şi acceptării părerii celuilalt – soră bună cu smerenia.

Aşadar, nu cu raţiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raţionale, oricâtă admiraţie ar stârni din partea ascultătorilor, nu mişcă inima şi nu determină, în final, săvârşirea faptelor bune.

De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat şi ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învăţământ. Iar pentru cel care cumpăneşte bine realităţile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simţămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, aşadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracţie acum de cel mai preţios izvor al celei mai înalte şi eficiente pedagogii.

O confirmare aparte în acest sens o reprezintă ataşamentul faţă de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esenţiale, a desprins el din pedagogia divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea neţărmurită şi utilizarea maximă a intuiţiei. “O mare piedică în cunoaşterea adevărului, mărturiseşte Pestalozzi, este ştiinţa de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaştere reală a lucrurilor… Când pasărea cântă… Când viermele se târăşte pe o frunză, atunci tu, învăţătorule, curmă lecţia de vorbe, deoarece pasărea şi viermele învaţă pe copil mai mult şi mai bine. Taci!” .

Tăcerea, ne amintim, era , de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Şi din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. – şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu?…Dar Iisus tăcea…” – In. 19, 9).

În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinţi, din care am citat deja în prelegerea de faţă. Interesant este că şi în anii comunismului au fost minţi luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoaşterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învăţător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează şi pe cel mai adânc adversar al creştinismului…” . Şi să luăm aminte că afirmaţia este făcută în anul 1973, în plină epocă ceauşistă!

După anul de graţie 1989, pedagogii laici creştini au ieşit din “catacombe” şi au scris nestingheriţi, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogia românească autentică. Între aceştia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul de psihologie şi pedagogie de la Universitatea din Iaşi, Constantin Cucoş, care, în cel mai recent volum al său cu privire la educaţia religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numeşte domnia sa. Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoş merită o atenţie aparte, în acest demers deloc uşor al observării impactului actual şi concret al catehezei Învăţătorului nostru suprem. Iată, bunăoară, un fragment al descrierii consacrate Mântuitorului: „Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esenţială de la care se va inspira adevăratul creştin în acţiunile sale.

În măsura în care noi ne livrăm Lui, şi Dumnezeu coboară la noi.

Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Ef. 5, 1) – ne cheamă Sfântul Apostol Pavel.

Şi acest travaliu se cere a fi făcut pe cont propriu şi în mod liber, până vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Iisus Hristos este modelul formator prin excelenţă.

Tradiţia ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul şi nu să fim egalii Lui.

Hristos este un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde şi caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său. Vom face în acest punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecţionare a atributelor umane reale şi nu ne sperie prin intangibilitatea Lui.

Spre El au acces toţi indivizii, indiferent de slăbiciunile şi căderile de circumstanţă. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuş…” Iar la sfârşitul paragrafului, prof. Cucoş conchide: „Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste şi înţelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării.”

Aşadar, făcând abstracţie de anumiţi termeni mai puţin compatibili cu limbajul teologic, prezentarea făcută Învăţătorului Suprem de către acest tânăr profesor neteolog, ca de altfel şi câtorva sfinţi părinţi mai cunoscuţi, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creştine.

Pr Vasile Gordon – Catehetica

nichiduta.ro

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments