Predică la Duminica a II-a după Paști6 min read

Iubiții mei,

vorbind despre trupul îndumnezeit al lui Hristos Cel înviat, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că el „era un trup total transparent pentru sufletul și dumnezeirea Sa”. Adică cei care Îl vedeau pe Domnul Cel înviat știau că este Dumnezeu întrupat, nu Îl puteau confunda cu un om obișnuit, pentru că „prin el nu se vedea decât lumina”dumnezeirii Sale. Însă, continuă Părintele Dumitru, „în acest fel de trup se va îmbrăca fiecare om iubitor de Hristos la înviere[a cea de obște n.n.], dar păstrând notele [trăsăturile n.n.] lui personale și tot ce s-a imprimat în el prin faptele și gândurile lui cele bune din timpul vieții pământești”.

 

Pentru că și trupul pnevmatizat al Domnului, deși era plin de lumină, „păstra urmele cuielor, dar prin el se vedea viața sufletului Său, imprimată de gândurile și faptele Lui generoase și mântuitoare, purtat de extrem de luminosul Său ipostas divin.

 

De aceea, Apostolii au cunoscut, în trupul lui Hristos cel înviat, trupul Lui de dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai frumoasă slavă, transparență și frumusețe duhovnicească”

 

Căci trupul îndumnezeit al unui Sfânt nu este un alt trup decât cel pe care Sfântul l-a primit prin naștere, ci este cel întru care Sfântul s-a născut, dar s-a și umplut de slava lui Dumnezeu, în toate nevoințele vieții sale pământești.

 

Pentru că Sfintele Moaște, pe care noi le avem de la Sfinții lui Dumnezeu, sunt trupurile lor, cu care ei s-au născut și în care ei s-au sfințit, dar care, după moarte, nu au fost pătrunse de putreziciune, pentru că slava lui Dumnezeu este în ele.

 

Și astfel, privind Sfintele Moaște pe care Biserica le cinstește ca pe trupurile înduhovnicite ale Sfinților lui Dumnezeu, noi înțelegem, în mod practic, spusa Sfântului Pavlos, că trupul este „templul lui Dumnezeu „. Iar dacă Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui, adică și în sufletele și în trupurile lor, pentru că oamenii sunt psiho-somatici, atunci ei, Sfinții, sunt templele vii și raționale ale lui Dumnezeu. Căci ei, acum, prin sufletele lor, sunt în Împărăția lui Dumnezeu, iar, prin trupurile lor sfinte, cei care sunt recunoscuți de către Biserică, sunt în Biserică.

 

Însă îi știm noi pe toți Sfinții lui Dumnezeu? Nu, nu-i știm pe toți! Știm noi unde sunt toate Sfintele lor Moaște? Nu, nu știm! De aceea, numai o parte din Sfintele lor Moaște sunt în Biserici, Paraclise, chilii, muzee și în casele celor credincioși.

 

Dar toate sufletele Sfinților sunt în Împărăția lui Dumnezeu și El îi cunoaște pe fiecare în parte, pentru că, în relație directă cu El, ei și-au sfințit viața.

De aceea, Sfintele Moaște sunt semnele reale ale sfințeniei. Ele arată că trupul nostru se sfințește în același ritm cu sfințirea sufletului nostru, pentru că omul se sfințește în mod total. Nicio parte a trupului nostru nu este exclusă de la sfințenie! Și aceasta, pentru că în integralitatea noastră noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu.

 

Și când ducem chipul la asemănarea cu Dumnezeu, când trăim în ascultare de Dumnezeu și cu El în noi, prin slava Lui, atunci ne facem frumoși ca El, ca Cel preafrumos și fără asemănare, și Care a ieșit din mormânt „ca dintr-o cămară strălucind”.

 

– De ce mormântul Domnului e văzut în mod liturgic ca o cămară?

 

– Pentru că subliniază faptul că mormântul Domnului a fost profețit în Ps. 18, 6 în acești termeni:

„El [este] ca un mire ieșind din cămara sa .

Căci παστός [pastos] înseamnă camera de nuntă. Camera în care mirele își duce pentru prima oară mireasa, cu care abia s-a căsătorit. Adică o duce în dormitorul conjugal, cum spunem noi astăzi, care e camera mirelui și a miresei, a soților.

 

Însă de ce a ajuns Domnul în mormânt?

Pentru că a murit pentru noi pe Cruce!

Și de ce e mormântul Lui o cămară de nuntă și nu un loc de care, adesea, nu vrem să auzim? Pentru că mormântul Său a fost locul în care s-a odihnit activ trupul Său cel îndumnezeit și „prin care stricăciunea s-a stins”. Pentru că în mormântul Său, trupul Său era unit cu dumnezeirea Lui și nu a cunoscut stricăciunea. Și după cum sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, era activ în Iad, tot la fel, pe pământ, în mormântul Său, trupul era unit cu dumnezeirea Lui și era activ, era lucrător, era plin de sfințenie, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică trupul cel mai îndumnezeit cu putință.

 

Și El a ieșit ca un Mire din cămara Sa, pentru că a ieșit cu trupul Său cel mult-pătimitor transfigurat, plin de lumină dumnezeiască, ca un biruitor împotriva morții și a Iadului și, prin trupul Său, El ne arată iubirea Lui față de noi toți. Căci sfințindu-Și umanitatea Lui, El ne dăruie sfințenia Sa în Sfintele Taine ale Bisericii.

 

Iar Biserica este, din această perspectivă sacramentală, cămara Lui de nuntă. Fiindcă Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii „extinde efectul jertfei lui Hristos asupra oamenilor în decursul istoriei mântuirii. Ea e săvârșită prin conlucrarea lui Hristos cu comunitatea bisericească și pentru ea, după ce Hristos Și-a sfințit umanitatea asumată de El prin intrarea Lui ca jertfă la Tatăl, pentru ca prin ea să se extindă această sfințire și la oameni”.

Și așa cum trupul Lui era activ în mormânt și nestricăcios și sfințea toate, el este activ și acum, în Biserică, și ne mântuiește pe noi, când ne împărtășim cu El euharistic.

 

Însă au existat și niște eretici, numiți aftartodochitei sau aftartodocheți, așa cum s-a încetățenit numirea lor în română, care considerau că trupul Domnului „a fost dintotdeauna nestricăcios” și nu a devenit nestricăcios odată cu moartea și învierea Sa.

 

Însă prin această afirmație eretică ei negau Patimile și Moartea Domnului, falsificând întreaga Lui viață pământească.

 

Căci un trup nestricăcios, adică cu totul înduhovnicit, nu putea să pătimească. Dar trupul Domnului a devenit astfel prin învingerea desăvârșită a stricăciunii în trupul Său, adică a tot păcatul, care aduce stricăciune în noi, prin moartea Lui pentru noi.

 

Sfântul Ioan Damaschin îi desemnează drept inițiatori ai ereziei aftartodochete pe doi Episcopi: pe Iulianos, Episcop de Alicarnassos, care este Bodrum de azi, în Turcia și pe Gaianos, Patriarhul Alexandriei Egiptului. Iar din istoria Bisericii cunoaștem faptul că și Sfântul Împărat Iustinianos cel Mare a căzut pradă acestei erezii, dar că s-a pocăit de ea spre sfârșitul vieții sale.

 

Însă trupul Domnului, care nu s-a stricat în mormânt, pentru că era purtător de viață dumnezeiască, ne arată nouă cum trebuie să fie și trupurile noastre după moarte: nestricăcioase, frumoase, duhovnicești, pline de viața lui Dumnezeu și făcătoare de minuni. Pentru că, dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu, atunci trebuie să lăsăm după noi nu cadavre, care se descompun și miros urât, ci Sfinte Moaște, adică trupuri duhovnicești, trupuri care sunt temple ale Dumnezeului Celui viu. Trebuie să lăsăm după noi semnele credinței noastre celei drepte și ale dreptei și evlavioasei noastre viețuiri creștine.

 

– Iar Sfântul Tomas, Apostolul, care nu Îl văzuse pe Hristos Cel înviat, ce a vrut să vadă?

– A vrut să vadă „semnul cuielor” [In. 20, 25, BYZ]! Pentru că a vrut să vadă continuitatea reală și profundă dintre Hristos Cel

mort și Hristos Cel înviat. A vrut să vadă dacă Hristos Cel înviat este identic cu Cel răstignit pe lemnul Crucii. Și când s-a convins de acest lucru, el a adeverit întregii Biserici că Iisus Hristos a înviat din morți, că El e Dumnezeu și om, adică Domnul și Stăpânul vieții noastre.

 

Sfântul Tomas a fost încredințat de învierea Lui. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem!

Pentru că Domnul a venit la Ucenicii Lui „[cu] lumina de  nesuportat a dumnezeirii” Sale și așa le-a arătat semnele cuielor din trupul Său. Iar Sfântul Tomas, atingând trupul Său cel îndumnezeit cu frică și cu credință, a mărturisit că Hristos este Domnul și Dumnezeul său. Pentru că credința noastră are nevoie de încredințări continue din partea lui Dumnezeu.

Și încredințările Lui sunt formate din minuni, înțelegeri, vederi și luminări dumnezeiești, întâlniri cu oameni Sfinți, diverse evenimente lămuritoare de sine din viața noastră.

 

Căci prin toate acestea Dumnezeu nu dorește numai ca noi să credem în El, ci vrea să ne certifice faptul că El e mereu cu noi. Că El e cu noi oriunde mergem și orice facem.

De aceea, trebuie să ne bucurăm tot timpul de semnele prezenței Lui în viața noastră. Și fie că e vorba de o carte sau de un om sau de un eveniment prin care Dumnezeu ne vorbește, trebuie să ne bucurăm pentru mila Lui cu noi și să Îi mulțumim pentru toate acestea. Pentru că El ne trimite aceste multe bucurii și certificări continue în viața noastră, tocmai pentru ca să ne arate iubirea Lui față de noi, bucuria Lui față de noi și dorința Lui de a rămâne vii în relația cu El Însuși.

 

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul și Stăpânul vieții noastre! Pentru că El e viu și vrea ca și noi să fim vii. Să ne bucurăm neîncetat de nădejdea bucuriilor celor veșnice ale lui Dumnezeu!

 

Să dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin slava Lui! Căci, așa cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „fără lumina duhovnicească nu ar putea să primească niciodată mintea omenească vreo vedere duhovnicească”. Pentru că această lumină dumnezeiască este lumina Învierii Sale, este lumina Împărăției Sale.

 

Hristos a înviat!

 

Hristos, Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor!

Amin.

 

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments