Dumnezeu, a spus: Vino şi urmează-Mă şi Eu îţi voi da crucea.
Imaginaţi-vă, este ca şi cum cineva ne-ar fi propus:
– Vrei să fii prietenul meu? Atunci eu te voi tortura, te voi chinui. Iţi voi da o cruce. Viaţa ta va deveni un chin. Vino!
– O aiureală, am fi spus noi. Ce fel de prieten este acesta?!
Iar Domnul ne spune: „Vino şi urmează-Mă. Leapădă-te de tine. Tot ce ai vinde şi împarte-le săracilor… Vino, urmează-Mă, luându-ţi crucea.” Cum e posibil aşa ceva? Singurul mijloc de a transpune asta în realitate este de a-L iubi. Dar cum să-L iubeşti pe Cel pe Care nu-L vezi? Cum să-L iubeşti pe Cel pe Care nu-L ştii? Asta este dificultatea!
El ne-a spus: „[…] Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Imaginaţi-vă că murim, ajungem în împărăţia lui Dumnezeu, iar El ne spune:
– Iţi aduci aminte ziua când Mi-ai dorit moartea? Iţi aminteşti ziua când toate gândurile tale erau ocupate cu faptul că îmi doreai răul? Iţi aminteşti zilele, săptămânile, lunile când nu ai vorbit cu Mine, având pică pe Mine? Iţi aminteşti cum ţi-am cerut ajutorul, iar tu ai spus că nu ai timp, că eşti ocupată?
Ştiţi, El chiar ne va spune asta… Atunci vom răspunde:
– Doamne, dar când s-a întâmplat să vii la mine şi să-mi ceri ceva?
– Dar îţi aduci aminte cum pe 7 aprilie 2011 sora cutare a venit la tine cu o rugăminte, iar tu i-ai răspuns: „Sunt ocupată!” Eram Eu. Dar nu ai găsit timp pentru Mine. Acum nici Eu nu am timp pentru tine. Voi spuneţi: „Doamne, Doamne!”, dar nu e suficient ca să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu. Acolo intră cei ce Mă iubesc şi îmi păzesc poruncile.
Dar care sunt aceste porunci? Să nu ucizi, să nu furi? Nu, nu acestea. Alta e porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău […] din tot cugetul tău”. Cu tot cugetul tău, nu cu o mică parte a acestuia. Să-L iubeşti cu tot cugetul, în loc să te ocupi permanent de propriul „eu”. Cât e ziua de lungă, în capul nostru roteşte mereu gândul la ceea ce iubim, ce nu iubim, ce simţim, ce şi despre cine gândim… Asta înseamnă că raţiunea noastră este ocupată de propriul „eu”. Iar El ne spune că raţiunea noastră nu ne aparţine nouă, ci Lui.
El spune: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta.” Dar noi avem ataşamente. Ne iubim pisicile, plantele, pantofii noştri preferaţi, toate aceste nimicuri. Pe unii Oameni îi iubim, pe alţii nu-i iubim. Suntem copleşiţi de noi înşine, astfel încât inima noastră nu-I aparţine. Dar Domnul ştie unde ne este inima. Majoritatea timpului suntem ocupaţi cu omorârea sufletului. Deci prima poruncă nu o împlinim.
Totuşi, cum
de credem că putem avea o comunicare cu Cel pe Care nu îl ascultăm, nu-L iubim, îl jignim, îl desconsiderăm? Căci, în timp ce El vorbeşte cu noi, ne gândim numai la noi, nu la El.
Pe deasupra, El ne spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Acum vedeţi cât de departe suntem de adevăr? In plus, ne mai şi mirăm de ce ne este atât de greu să ne rugăm. Ne mirăm de ce nu avem pace în suflet. Iar El ne răspunde de ce…
Ce să facem cu toate acestea? Iată ce: Trebuie să ne deprindem să facem ascultare de Dumnezeu.
Adevărata libertate în viaţă constă în eliberarea de ceea ce ne distruge. Iar cel mai adesea noi înşine suntem cei care ne distrugem. Cel mai mare duşman al nostru suntem noi înşine. Nimeni niciodată nu ne sileşte să păcătuim, doar noi înşine. Aşa că singurul om care ne pricinuieşte durere suntem noi înşine.
Ce înseamnă schimbarea radicală a conştiinţei? Să ne imaginăm că vine cineva la noi, cei ce ne risipim existenţa cu gândurile la propria persoană, şi ne spune: „Tu faci totul greşit! Trebuie să te schimbi, în mod radical, întru totul!” Dar noi răspundem: „Eu nu pot…” In acest caz, rămânem captivi, ajungem propriii deţinuţi.
Lumea moare, nu fizic, ci duhovniceşte, moral, psihologic. Aseară am trecut frontiera şi şoferul a vrut să-şi cumpere ceva dintr-un magazin scutit de taxele vamale. Eu l-am întrebat:
– Chiar ieşi mai ieftin, dacă achiziţionezi aceste lucruri aici?
Mi s-a răspuns:
– In funcţie de ceea ce cumperi. Sunt lucruri care se vând mai ieftin cu vreo 30-40%.
Am observat că oamenii cumpărau nişte sticle imense cu băuturi alcoolice cu preţul de 30,40, 50 de euro bucata. Şi m-am gândit: „Sunt gata să pun pariu că, dacă ar intra în magazin vreun sărac şi i-ar ruga pe cumpărători să-i dea un euro sau 5, sau chiar 20, 50, pentru mâncare, i s-ar spune: „Este prea mult. Ai înnebunit?” Ce fac ei atunci? Cheltuie aceiaşi bani pentru ceva ce nu le trebuie! Nouă ne facem pe plac şi încă în ce fel! Ce ziceţi? Nu vi se pare nimic greşit aici?
Ce se întâmplă cu noi?! Cum putem să dobândim duhul păcii? Este cineva care s-a învrednicit să-l dobândească?
Lupta este neîncetată. Este neîncetată, pentru că nu putem să ne menţinem atenţia asupra esenţialului, pentru că, în locul esenţialului, suntem concentraţi asupra propriei persoane.
Cât de des ne captivează ceea ce nu ne priveşte! De câte ori nu suntem cu Dumnezeu, ci împotriva Lui!
Permanent! Ca să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie să încetăm să-l mai iubim pe vrăjmaşul Lui. Iar vrăjmaşul Lui este egoismul, zgârcenia, sunt toate acele păcate care ne fac nesimţitori faţă de Dumnezeu.
Cum să ajungem la El? Domnul spune: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii”. Şi, dacă ar fi să facem ceva, de aici ar trebui să începem.
Ca să avem credinţă în Dumnezeu, trebuie să credem în ceea ce ne-a spus El, nu în ceea ce gândim noi. Noi însă risipim atât de mult timp şi puteri, încercând să luăm cuvintele Domnului şi să le schimbăm în aşa fel, încât să ne păcălim, nădăjduind să-L păcălim şi pe Dumnezeu, dar crezând în acelaşi timp că procedăm corect.
Nu ştiu de ce nu credem în ceea ce ne spune Domnul. El spune: „Eu v-am creat după chipul Meu.”
Dar noi îi spunem: „Vreau, Doamne, să fac în aşa fel, încât Tu să fii după chipul meu. Vreau să fii ca mine. Dar eu nu vreau să fiu ca Tine.” Noi vrem ca Domnul să ne permită să facem ce vrem.
Poate că unele dintre voi sunteţi mame. In orice caz, cu toţii am avut mame, unii bune, alţii nu prea… Şi atunci când ele ne spuneau: „Dacă mă iubeşti, vei face asta”, nu înţelegeau câtuşi de puţin ce este iubirea. Ce ne spune Domnul? El spune: „Dacă Mă iubeşti, iubeşte-ţi aproapele.” Foarte simplu! Dar noi spunem: „Iubiţi-mă pe mine!” Pentru că nu înţelegem ce este iubirea.
Nu mai avem nevoie de iubire de la nimeni! Noi am primit deja toată iubirea posibilă! Este vorba despre iubirea lui Dumnezeu! Domnul ne-a creat din iubirea Sa. Avem deja tot ce ne trebuie. Acum noi, plini de iubire până la refuz, trebuie să o oferim altora. Acesta este cel mai important lucru. Nu să fim iubiţi, ci să iubim. Noi însă, în loc să facem aşa, ne irosim vieţile în căutarea cuiva care ar putea să ne iubească aşa cum vrem. Dar suntem deja iubiţi! însă nu o ştim. Pentru că sperăm la ceva ce nu poate să fie.
Dacă am avea un ulcior plin până la refuz cu un lichid, cu care am merge la magazin şi am cere să ni se mai toarne un litru sau mai mult, vânzătorul ne-ar răspunde: „Nu se poate! El este deja plin. Ca să mai primiţi, va trebui să vărsaţi o parte din ceea ce aveţi acolo.”
Când ne umplem de egoism, nu mai avem loc pentru Dumnezeu.
Ce să facem deci ca să începem să ne schimbăm? Cred că singura metodă de a ne deprinde cu iubirea este să iubim. Singurul mijloc. Suntem prea plini de noi înşine.
Domnul spune: „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi.” De ce să ne îngrijorăm? Domnul ne va chema atunci când va binevoi, indiferent dacă suntem pregătiţi sau nu. Orice am face, nu va schimba termenul la care ne va chema. Nu e în puterile noastre să cârmuim ceea ce face El. Trebuie pur şi simplu să fim pregătiţi. Dar noi spunem: „Vai, am nevoie de ajutor! Sunt bolnav! Trebuie să-I mai cer lui Dumnezeu vreo zece ani de viaţă…” Nu cereţi asta! Cereţi să fiţi pregătite! Cereţi: „Schimbă-mă, Doamne!”
Duhul păcii, de care avem nevoie, se dobândeşte numai prin unirea cu Dumnezeu.
De curând am stat de vorbă cu un tânăr, enoriaşul catedralei noastre de la New-York. Un tânăr extraordinar! Are şaisprezece ani. Nu locuieşte chiar în centrul New-York-ului, ci la Brooklyn. Dimineaţa face naveta cu trenul. Iar la noi Liturghia de duminică începe la şapte dimineaţa. Adică el, ca să ajungă la timp la slujbă, trebuie să plece de acasă la patru. M-am gândit: Ce îl îndeamnă pe acest copil să se scoale duminică dimineaţa din pat şi să meargă două ore cu trenul, cu trei transbordări, ca să ajungă la timp la biserică? Şi l-am întrebat:
– Ce te îndeamnă să faci asta?
Iar el mi-a răspuns:
– Eu ştiu că am nevoie de Dumnezeu. Dar ştiu, de asemenea, că nu fac ceea ce trebuie să fac. Şi nădăjduiesc că Domnul mă va ajuta să mă schimb. Mai am şi mama bolnavă care, de asemenea, are nevoie de ajutorul Lui. De aceea sunt aici. Şi ştiu că El mă va ajuta.
El este deja acolo! Acest băiat e acolo deja!
Dar noi? Noi nu vom primi nimic, până când nu vom începe să oferim. Noi însă – noi toţi – vrem să primim.
Dar, în ceea ce priveşte dăruirea, nu este pentru noi. Vrem ca Dumnezeu să ne audă, dar noi înşine nu-L ascultăm. Vrem ca Dumnezeu să fie cu noi, dar numărăm minutele petrecute cu El. Încercăm să apreciem când va fi potrivit să plecăm şi să facem ce vrem. Dar, în cele din urmă, primim oare ce avem nevoie? Despre noi vorbesc…
Dacă nu vom muri, dacă nu ne vom omorî „eul”, nu vom putea să trăim. Suntem în capcană! în capcana pe care ne-o creează lumea comodităţilor.
Când Hristos a zidit Biserica, El a făcut mai întâi obştea. El a trăit împreună cu ucenicii şi apostolii Săi, învăţându-i prin propriul exemplu. Şi atunci când a văzut că ei sunt gata, a murit şi a înviat din morţi.
Apoi El i-a pus pe ucenici episcopi şi preoţi, pentru ca ei să fie trăitori ai unei vieţi pe măsură şi să transmită mai departe vestea despre ea.
Totul începe de la obşte. Nu începe de la primire, ci de la dăruire.
Cum să dobândim un duh paşnic? Numai prin iubire. Şi nu vom reuşi, dacă ne iubim pe noi înşine.
Ştim deja acest lucru. Pentru că, oricum, ne iubim pe noi înşine toată viaţa, indiferent câţi ani avem.
Asta este alegerea noastră!
Rugăciunile, postul, tainele, slujbele, toate acestea sunt doar nişte mijloace care susţin comunicarea noastră cu Dumnezeu. Putem să stăm în biserică şi să nu iubim pe niciunul dintre cei ce ne sunt alături. Putem să stăm în biserică cu inima plină de deşertăciune şi de frământări inutile, pentru că ea nu petrece întru Domnul.
Lumea piere. Piere în căutarea iubirii. Tineretul este bolnav de pustietatea acestei lumi. Drogurile, alcoolul, legăturile intime dezordonate, războaiele, consumerismul, toate acestea ne fac nesimţitori, dar nu ne dau iubire.
Ce să facem? Trebuie să învăţăm să iubim.
Suntem datori să iubim oamenii, pentru Dumnezeu, pentru noi.
Haideţi să o facem!
Pr Ioachim Parr – Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos vol II, Editura Egumenita
