Duminica a IV a dupa Pasti12 min read

Iubiții mei,
după cele două duminici anterioare în care am fost încredințați de realitatea învierii Domnului, astăzi, prin Evanghelia de la In. 5, 1-15, suntem încredințați de faptul că El este Cel care ne vindecă.

Și ne vindecă de toate bolile noastre, de cele sufletești și trupești, dacă ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru că El S-a făcut om pentru noi, din iubire imensă pentru noi, ca să ne fie aproape fiecăruia în parte.
Iar marea mângâiere pe care o avem în durerea și în așteptarea noastră, atunci când suntem bolnavi și lipsiți și necăjiți e aceasta: că Aproapele nostru cel mai grijuliu cu noi este Hristos, Care S-a coborât la nivelul nostru pentru ca să ne ridice pe noi la comuniunea cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic.

Pentru că numai Dumnezeu putea face acest lucru, desăvârșit și cu totul iubitor, acela de a Se coborî până la noi, de a veni la noi în trup, ca Dumnezeu și om, pentru ca să ne vindece și să ne umple de dragostea Lui.

Textul evanghelic de la In. 5, 1-4 e aidoma Vechiului Testament: o prefață a întrupării Sale:
„1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit întru Ierusalim.
2. Iar în Ierusalime  este, lângă a oii , o scăldătoare , care se numește pe evreiește Bitesda , având cinci pridvoare.
3. În acestea zăceau mulțime multă de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei .
4. Căci Înger cobora, după o vreme, în scăldătoare și tulbura apa ; atunci, cel care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos, oricare [ar fi
fost] boala de care era ținut.

Și aceste 4 versete vorbesc despre lumea Vechiului Testament, despre timpul când Dumnezeu lucra prin Îngerii Săi la vindecarea oamenilor. Căci Îngerul Lui tulbura apa, o umplea de harul vindecării și se vindeca numai un singur bolnav, indiferent de bolile pe care le avea.
Însă acum El Însuși este Vindecătorul și Binefăcătorul nostru, căci El ne ridică din patul suferinței, din patul morții, din durere și ne dă viață.

Asta dacă viața noastră devine o slujire a Lui și nu o altă etapă de indiferență și de dezmăț.
Căci mulți înțeleg viața ca pe o existență egoistă, în care vor să își împlinească toate poftele, toate fanteziile, toate frustrările. Numai că viața nu e pentru excese, nu e pentru închidere în sine, nu e pentru mumificare, ci pentru deschiderea iubitoare continuă către Dumnezeu și către oameni.
Viața și timpul au valoare dacă facem din ele un mod de sfințire a persoanei noastre, de înveșnicire a ei. Altminteri, trăim degeaba, trăim murind continuu, trăim o viață care e un preambul al Iadului, pentru că Iadul începe de aici, începe cu fiecare păcat pe care îl facem și față de ale cărui consecințe suntem indiferenți.

Însă, pentru a vedea atât de profund realitatea propriei noastre persoane, trebuie să o privim cu ochii credinței, cu ochii pocăinței.
Și e un mare dar de la Dumnezeu puterea duhovnicească de a ne vedea păcatele, de a le conștientiza gravitatea și de a ne pocăi pentru ele.
Și este un așa mare dar, încât anumiți Sfinți Părinți considerau vederea de sine, vederea interioară, vederea păcatelor noastre,
un dar mai mare decât acela de a face minuni și de a învia morții. Pentru că a-i învia pe alții e spre folosul lor, dar a te învia pe tine din moartea sufletească, din iadul păcatelor, înseamnă a-ți face ție un enorm bine.

Însă de ce Se duce Domnul la Bitesda?
Pentru că „era un oarecare om acolo, 38 de ani având în[tru] boală . Se duce la un om bolnav cronic, care știa din destul ce
înseamnă durerea și neputința, pentru ca să îl vindece. Dar prin asta să ne arate tuturor că nu există boală de care Dumnezeu nu ne poate vindeca. Și că nu avem niciun motiv să amânăm vindecarea noastră, adică pocăința noastră, pentru că viața și sănătatea sunt darurile Lui pentru noi, dacă dorim să trăim duhovnicește viața noastră.

Căci viața are sens dacă e plină de frumusețe, de fapte frumoase, de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni.
Viața are sens dacă trăim bolile și neputințele și lipsurile noastre ca moduri de apropiere de Dumnezeu și de oameni. Ca pe
niște continue trepte pe care le urcăm pentru că dorim să fim cu El.

Însa boala, durerea, sărăcia, indiferența altora față de noi le depășim interior, biruindu-le înăuntru nostru, prin aceea că ele
ne fac să fim tot mai blânzi și tot mai curajoși în relația noastră cu Dumnezeu și nu disprețuitori, reci și revanșarzi. Le biruim frumos, ortodox, pentru că prin ele ne sfințim interior și nu ne dezumanizăm.
Pentru că boala, sărăcia și neiubirea îi dezumanizează pe cei care nu le trăiesc ca pe curățirea lor de patimi.
Și cei care nu se văd și nu se simt păcătoși, consideră orice durere, neîmplinire, dezamăgire și stare de boală ca pe un atentat
al lui Dumnezeu la adresa lor. La adresa integrității și a situației lor sociale. Pentru că vor să fie „lăsați în pace” de Dumnezeu, vor să nu fie „deranjați”.

Numai că Dumnezeu îi deranjează pe oameni! Ca un Părinte mult prea iubitor, Care  privește toate nu în orizontul scurt al istoriei
ci al veșniciei, Dumnezeu mișcă nu numai apele și munții și pământul dar și conștiințele oamenilor. Dumnezeu lovește în mânia și în urgia Lui inimile oamenilor și constituția lor fragilă – mânie și urgie care nu au nimic de-a face cu patimile noastre și care converg cu iubirea și cu mila Lui față de noi –, pentru că El dorește un răspuns clar de la fiecare om în parte.

Și chiar și atunci când află răspunsul nostru interior, când află că noi nu dorim iubirea Lui, El nu ne abandonează, ci continuă
la nesfârșit să ne invite la viața cea fericită și netrecătoare, la comuniunea veșnică cu El.

De aceea, purtarea Lui vizavi de noi e întotdeauna curtenitoare, e plină de iubire și de atenție, pentru că El nu e niciodată
indiferent față de vreun om sau față de vreo creație a Sa. Ci, dimpotrivă, singurul cu adevărat atent față de orice vietate este Dumnezeu, ca Unul care a făcut toate, de la planete și până la om, de la firul de praf și până la sufletul uman și Sfinții Îngeri.
Iar dacă El a făcut toate și le susține în existență pe toate și le conduce pe toate la împlinirea lor, atunci El este punctul de
convergență al întregii creații. Și în El se unesc toate cele pe care El le-a făcut pentru că El este împlinirea lor veșnică.

Cum se comportă Domnul în relație cu omul care era bolnav de 38 de ani? Cu multă considerație față de starea lui de sănătate. Nu
îl socotește „un rebut uman” ci îi dă nespus de multă atenție. Pentru că Se apropie de el și îi vorbește:
„6. Iisus, văzându-l pe acela zăcând, și cunoscând că deja multă vreme are [de când
e bolnav], îi zise lui: Vrei să fii sănătos?
7. Bolnavul I-a răspuns Lui: <Doamne, om nu am ca , [atunci] când se tulbură apa, să mă pună întru scăldătoare ; ci, [până în clipa] în care vin eu, altul înaintea mea se coboară în apă>.
8. [Dar] Iisus îi zise lui: <Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă !>.
9. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și șia luat patul lui și umbla. Dar era sabat în acea
zi.

Nu face minunea cu forța ci îl întreabă pe bărbat dacă își vrea sănătatea. Pentru că la fel face cu fiecare dintre noi: ne întreabă dacă vrem să fim sănătoși, dacă vrem să ne mântuiască, dacă vrem să ne bucurăm veșnic împreună cu El.
El nu optează în locul nostru pentru mântuirea noastră, chiar dacă a făcut și face toate pentru mântuirea noastră. El ne dăruie
întreaga Sa iubire și iertare doar dacă noi o acceptăm și conlucrăm cu El la mântuirea noastră, adică la curățirea noastră de patimi, la umplerea noastră de har, la îndumnezeirea noastră. Căci nu e de ajuns să primim harul Lui la Botez, ci pe el trebuie să îl facem lucrător în toată fapta cea bună. Pentru că noi, ajutați de harul necreat al lui Dumnezeu, facem tot binele mântuirii noastre.

De aceea, El vine și îl întreabă…iar omul îi răspunde că e singur, că nu are cine să-l ajute. Pentru că el și-ar dori vindecarea, dar
nu are pe cineva care să îl pună în scăldătoare.
Însă omul nu se aștepta la ceea ce va urma…Omul nu aștepta de la Domnul vindecarea lui…însă Domnul îl vindecă numai
cu cuvântul Său cel atotputernic, cu care a zidit toate câte sunt.
Și bărbatul care suferea de 38 de ani, deodată, se vede sănătos și în stare să umble.

Cine ar putea să spună însă bucuria lui?
Cine ar putea să spună cât de mulțumit era pentru acest mare dar de la Dumnezeu?
Însă…atâta timp cât fusese bolnav, nu fusese văzut de nimeni. Și nu o săptămână sau un an…ci 38 de ani fusese lăsat să sufere și
să aștepte…
Poate că, pentru mulți, așteptarea lui era ridicolă. Nimeni nu îi mai dădea vreo șansă de vindecare, ci singurul său traseu era chinul continuu, care se sfârșește cu moartea.
O viață deja pecetluită pentru societatea în care trăia…

Toți știau, cum știm și noi, astăzi, că un om cu o boală terminală este un om mai mult mort decât viu. Și tocmai de aceea toți îl
abandonaseră…

Însă societatea care te abandonează la greu e o societate care nu prețuiește viața și nici omul. E o societate care nu se valorizează
pe sine. Căci atunci când omul e mai puțin important în comparație cu cotizarea sa la fondul de sănătate și când valorizarea lui este direct proporțională cu puterea lui de muncă sau cu poziția sa socială, nu ne interesează omul, ci instituțiile.
Însă instituțiile sunt pentru oameni, pentru binele lor, și nu împotriva lor!
Instituțiile pot să devină mai importante decât oamenii doar într-o societate în care vrem să spălăm aparențele dar, în fapt,
nu ne pasă de om și de împlinirea lui.
Tocmai de aceea, intriga Evangheliei de azi începe în In. 5, 9, când Sfântul Evanghelist Ioannis ne spune că era zi de sabat, de
odihnă, ziua în care l-a vindecat pe bolnavul… aruncat la coș de 38 de ani.

Iar evreul se odihnea și nu făcea nimic sâmbăta. Societatea evreiască se odihnea…dar nu prăznuia!
Pentru că atunci când prăznuiești, când te bucuri cu și de Dumnezeu, prăznuiești împreună cu alții și nu de unul singur. Prăznuirea e bucurie, e întrajutorare, e împlinire în comuniune.
De aceea, sabatul pe care îl dorise Dumnezeu pentru Israil nu fusese rânduit pentru ca ei să lase oamenii să moară într-o indiferență funestă.
Sabatul era lăsat pentru om, pentru odihnirea trupească a omului, pentru ca să se bucure de odihna duhovnicească. Căci, ca și
noi, astăzi, am lăsat toate acasă și am venit la Biserică pentru ca să ne bucurăm împreună în fața Domnului, și pentru ca să trăim adevărata odihnă: odihna duhovnicească, odihna în care ne umplem de harul lui Dumnezeu.
Sabatul adevărat e sabatul duhovnicesc.
Pentru că poți fi la muncă și te poți simți prăznuind, plin de pace și de bucurie, după cum poți fi la Biserică și, dacă n-ai chef de
Biserică, vii și pleci de la Biserică plin de enervare. Fără niciun folos interior.
De aceea, starea interioară e adevărata noastră stare. Noi prăznuim sau nu în măsura în care avem sau nu avem pacea lui Dumnezeu în noi înșine.

Și cum au reacționat iudeii în fața acestei minuni pline de atenție față de starea gravă a unui om?
„10. Deci ziceau iudeii celui vindecat: <Sabat este; nu îți este îngăduit să îți iei patul>.
11. [Și el] le-a răspuns lor: <Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă!>.
12. Atunci l-au întrebat pe el: <Cine este omul care ți-a spus ție: Ia-ți patul tău și umblă?!>.
13. Dar cel vindecat nu știa cine este; căci Iisus S-a dat la o parte, mulțime fiind în [acel] loc” .

Și când Dumnezeu ne arată ce spuneau iudeii despre minune, ne arată cât de urâți interior sunt cei care fariseizează cuvioșia.
Cât de urâți interior sunt oamenii care par să apere legea lui Dumnezeu dar, în fapt, se acoperă în mod fals cu cuvintele legii pentru ca să nu lucreze binele în favoarea oamenilor.
Pentru că, în aparență, ei pretindeau că sunt „mari apărători” ai sabatului, ai poruncii lui Dumnezeu, când Însuși Dumnezeu le
arăta că ei sunt indiferenți față de om și că se bucură de odihnă în mod egoist, fără să facă bine la cineva.
Însă Dumnezeu vrea binele Lui, binele autentic și nu împlinirea formalistă a poruncilor Lui. El vrea o împlinire de fond, esențială
a poruncilor Lui, care să aducă un progres real umanității, dar și îndumnezeirea noastră.
Pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt viață profundă, reală, duhovnicească pentru noi și nu o gâtuire a tot ceea ce e frumos și bun în ființa noastră.

Iar aici Dumnezeu arată cu degetul întreaga noastră nepăsare vizavi de om și vizavi de întreaga creație. Cât de indolenți suntem când vine vorba de a împlini voia Lui și cât de mult cerem recompense pentru statul nostru degeaba.
Însă Domnul ne arată că binele trebuie făcut cu discreție. El Se retrage, intră în mulțime, Se pierde din vedere în mulțime și
cel vindecat nu află numele Său. Dar el, plin de recunoștință, Îi împlinește porunca, aceea de a-și lua patul și a umbla, chiar dacă i-a scandalizat pe iudeii ritualiști. Și nu avea cum să nu Îi împlinească voia, atâta timp cât ea era plină de fericire pentru el.

Căci Domnul îl vindecase și el putea umbla…și asta după 38 de ani de neumblare și de nevedere a lui de către alții!…
Iar iudeii îl văd tocmai când el se bucura…fără ca să dorească să participe la bucuria lui! Se bucură de unul singur, așa
cum suferise de unul singur, în tăcere și nebăgat în seamă.

Însă ce fel de oameni nu se bucură și nu se entuziasmează în fața unei minuni palpabile, atâta timp cât oamenii se entuziasmează
pentru lucruri mult mai mici, ca, spre exemplu, un truc făcut la circ, o acrobație, o interpretare a unei piese muzicale sau din
cauza unei execuții profesionale de gimnastică?
Cine nu se înfioară însă în fața unei minuni, când minunile nu sunt pe toate drumurile?
Căci atunci când ești în fața unei minuni te umpli deodată de entuziasm, de iubire, de exaltare, rațiunea ta se înflăcărează, ieși din
tine însuți de bucurie și nu rămâi rece ca gheața.
Însă iudeii nu numai că rămân reci în fața minunii…dar căutau să afle care e „capul răutăților”, adică cine a făcut minunea. Dar
nici cel însănătoșit nu-L cunoștea pe Vindecătorul său. Pentru că Vindecătorul lui a dorit mântuirea lui și nu publicitatea. El i-a dorit binele, pentru că binele e adevărata împlinire a odihnei. Căci odihna trebuie să se împlinească în bine, pentru că binele trebuie să fie pacea odihnei.

Ultima parte a Evangheliei de azi este formată din întâlnirea celui vindecat cu Domnul:
„14. După acestea, Iisus îl află pe el în templu, și i-a zis lui: <Iată, te-ai făcut sănătos! Să nu mai păcătuiești, ca nu [cumva] ceva mai rău ție să ți se facă!>.
15. [Și] s-a dus omul, și a vestit iudeilor că Iisus este Cel care l-a făcut pe el sănătos.

Însă iudeii nu s-au bucurat nicidecum că au aflat cine este Făcătorul de bine al oamenilor ci „pentru aceasta iudeii Îl prigoneau pe
Iisus și căutau să-L omoare pe El, căci acestea le făcea în sabat ” [In. 5, 16, BYZ].
Și așa se scrie istoria: cu fapte, cu vorbe, cu diverse gesturi, bune sau rele! Adevărata istorie se scrie în conștiința noastră și cu ea
vom sta înaintea Dreptului Judecător și a întregii creații, pentru ca să luăm răsplată pentru toate faptele, gândurile, cuvintele,
gesturile, atitudinile și consecințele vieții noastre.

Degeaba falsificăm istoria, degeaba vrem să o rescriem, degeaba îi minimalizăm pe Sfinții, pe eroii, pe geniile lui Dumnezeu: tot
ceea ce s-a petrecut, se petrece și se va petrece e de neșters în fața lui Dumnezeu.
Fiecare cuvânt, fiecare lacrimă, fiecare porție de mâncare oferită, fiecare avort, fiecare glonț tras spre altul, fiecare mârșăvie la adresa altora, cum a murit fiecare, cum a trăit, ce s-a petrecut de fapt în istorie sunt vii în ochii lui Dumnezeu.
Iar încercările noastre bezmetice și răutăcioase de a schimba lucrurile, de a da o altă turnură istoriei și existenței umanității
sunt copilărisme. Pentru că istoria și umanitatea și timpul și întreaga creație merg spre împlinirea lor veșnică, se scurg spre veșnicie prin puterea lui Dumnezeu și nimic nu se petrece fără voia Lui.

În loc să ne muncim toată viața să luptăm împotriva lui Dumnezeu mai bine ar fi să ne vedem păcatele și să vedem în noi,
foarte adânc, dorința de a trăi veșnic cu Dumnezeu.
Pentru că nimeni nu își dorește să moară, dar nu mulți doresc să moară acum pentru păcat pentru ca viața lui Dumnezeu să
vieze întru ei.
Însă nu există o altă cale spre veșnicia fericită decât împlinirea voii lui Dumnezeu.
Voie a lui Dumnezeu care e fundamentul comuniunii, al iubirii, al înțelegerii reciproce.
Fără voia Lui, fără poruncile Sale, nu progresăm, nu ajungem nicăieri, ci ne afundăm în mlaștina dezumanizării noastre.

Așadar, iubiții mei, Paștiul este pentru om și el este prăznuire veselă, bucuroasă, plină de milostivire și de iertare!
Paștiul nu înseamnă odihnă egoistă ci odihnă activă. Odihnă în folosul Bisericii și al umanității.
Paștiul Bisericii e o continuă trecere spre fapte și mai mari de iubire și de responsabilitate.
Pentru că ne bucurăm cu Dumnezeu de faptele Lui cele preaminunate în praznic și nu dorim un bine limitat, teluric, doar pentru
noi, ci un bine veșnic pentru toți.

Cine dorește o veșnicie doar pentru el nu este ortodox decât cu numele.
Cine dorește să fie mai mare decât toți Sfinții nu este ortodox decât cu numele.
Cine consideră că există vreun om care nu e vrednic de mântuirea lui Dumnezeu nu este ortodox decât cu numele.
Pentru că ortodocșii sunt oamenii comuniunii.
Ortodocșii sunt oamenii smereniei.
Ortodocșii sunt oamenii sfințeniei.
Iar sfințenia e pentru toți, pentru că e dar dumnezeiesc, e darul Dumnezeului Celui Preasfânt pentru noi toți, pentru cei care
suntem mădulare vii ale Bisericii Sale.

Să prăznuim, dar nu ca iudeii și nici ca păgânii! Să nu prăznuim împiedicându-ne de păcatele mici ale altora și, datorită lor, să nu
mai vedem binele tuturor, al întregii Biserici!
Ci să prăznuim cu sfințenie, cu lărgime de inimă, cu conștiință bună, slujind și lucrând pentru binele tuturor.
Pentru că numai astfel ne putem bucura cu adevărat: când facem totul spre binele tuturor.
Iar Dumnezeu Se bucură de noi când ne vede dorind binele, iubind frățietatea dintre noi, îngrijindu-ne de unitatea Bisericii.
Hristos a înviat!

Vă doresc multă pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Amin.

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 9

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments