Iubiți frați și surori întru Domnul,
după ce am înțeles semnificația duhovnicească a crucii în duminica trecută, ca răstignire de sine perpetuă, ca dezicere interioară de tot ce nu e propriu vieții cu Dumnezeu și de umplere de toată voia cea bună, astăzi suntem puși în fața semnificației duhovnicești a scării prin persoana Sfântului Ioan Scărarul.
Și scara, începând cu Fac. 28, 12, a devenit simbolul sensului ascendent al vieții duhovnicești.
Pentru că asceza postului, a rugăciunii, a studiului, a răbdării și a renunțării la rău ne pregătesc pentru ascensiunea noastră în cer, în Împărăția lui Dumnezeu și nu sunt eforturi în sine.
Dacă crucea ne prezintă aspectul dur, dureros, cumplit de dureros de multe ori al luptei cu patimile sau al suportării în credință a tot ceea ce trăim în
lumea aceasta, scara ne vorbește despre urmările suferințelor noastre și despre creșterea noastră duhovnicească.
Adică nu e nevoie doar de post ci și de creștere duhovnicească prin post.
Postul trebuie să lase urmări bune, frumoase în noi și nu doar să ne slăbească trupul.
Însă urmările duhovnicești sunt prezente (nu trebuie să ne mințim asupra acestui mare adevăr!) doar la cei care postesc duhovnicește și se roagă
duhovnicește și trăiesc dumnezeiește, pentru că urmările postului sunt harice și nu constau în slăbirea cu 5 kilograme ci în umplerea de înțelegeri
cuvioase, de cunoaștere de sine, de străvederea a noi sensuri în Scriptură, în creație, în istorie.
Adică postul cu urmări duhovnciești umple de cunoaștere, de bucurie și de pace, de simplitate a gândurilor și a inimii.
Credincioșii, adesea, simt o luminare, o eliberare, o suplețe mai mare a trupului și a minții în această perioadă sfântă.
Dar acesta e numai începutul creșterii duhovnicești, al scării curățirii de patimi!
Al scării, care e un drum interior, pentru că e drumul creșterii în sfințenie.
Și această creștere nu poate fi mimată, nu poate fi nici măcar intuită până când nu dorim, cu adevărat, sfințirea vieții noastre.
Iar Sfântul Ioan Scărarul pomenit astăzi înmod pedagogic ne arată faptul că asceza decurge din teologie.
Pentru că am avut duminica Ortodoxiei, apoi duminica Sfântului Grigorie Palama (două duminici teologice), apoi duminica Crucii, a treia, la mijlocul
Postului Mare (între teologie și asceză), pentru ca prin aceasta, a 4-a, să se sublinieze faptul că teologia naște asceza și o încununează.
Cine va citi Scara Sfântului Ioan Scărarul va fi uimit de măreția cunoașterii lui experențiale reieșită dintr-o cunoaștere teologică aplicată în viață,
în asceza de zi cu zi.
Și această bogăție incomensurabilă a cunoașterii duhovnicești o găsim la toți marii Teologi și Asceți ai Bisericii, ca indiciu sigur că nu
putem considera că trăim teologic fără să fim oameni ai ascezei eclesiale.
Mai pe scurt: dacă nu știm să explicăm semnificațiile duhovnicești ale rugăciunii, ale postului, ale slujbelor e semn că am fost degeaba la
Biserică, pentru că nu le-am trăit interior, nu știm ce se petrece în cadrul lor și de aceea nu ne-au schimbat deloc.
Schimbarea interioară se produce la întâlnirea cu adevărul și harul din interiorul virtuților și al slujbelor Bisericii.
Pe măsură ce înțelegem un adevăr îl și trăim.
Sau trăim adevărul postului, al rugăciunii, al slujbelor, al milosteniei, al smereniei pe măsură ce suntem implicați cu totul în acestea.
În Evanghelia zilei [Mc. 9, 17-32], unde se vorbește despre vindecarea de demonizare a unui tânăr, se scoate în evidență tocmai faptul că din
pruncie [v. 21] trebuie să luptăm cu demonii, pentru că altfel ei ne aruncă în foc și în apă [v. 22], adică în diverse patimi și dureri.
Iar sublinierea, cum că demonii nu ies din noi decât prin rugăciune și prin post [v. 29] ne arată că asceza ortodoxă e continuă, că ea nu ține numai cât
ține Postul Mare, ci că lupta cu patimile, crucificarea, care urcă pe scara virtuților, e continuă.
Și avem imaginea realistă și impunătoare în același timp a vieții ortodoxe: crucea ne înalță și nu ne doboară!
Pentru că viața plină de dureri, de renunțări la păcat, ne simplifică și ne înalță deasupra păcatului, a decadenței, fapt pentru care moartea noastră
înseamnă ducerea noastră la Domnul de către Sfinții Îngeri.
Suire, urcare…dar interioară…
Și Paștiul nostru, Cel care ne-a trecut de pe pământ la cer în umanitatea Sa, ne dă să trăim trecerea de la păcat la curăție într-un mod foarte
profund și bucuros.
Noi ne curățim simțirile pentru Domnul nostru. Asta facem acum!
Și pe cât ne umplem de harul Său pe atât înțelegem ridicarea noastră, cu inima, din afundul Iadului.
Înțelegem pentru că se petrec toate acestea cu noi.
Nu e vorba de alegorie, de simbol ci de experiență continuă, nouă, foarte frumoasă a harului Său în interiorul postului, al rugăciunii, al citirilor și
al milosteniilor noastre.
De aceea ne atenționează din nou Domnul în această duminică, că viața duhovnicească nu e o poveste ci o realitate personală.
Și că cel care s-a făcut pe sine propriu acestei experiențe personale cu Dumnezeu, poate să explice, să dea exemple, să dea mărturii clare pentru orice
om despre cum trăim cu Dumnezeu și despre cum ne transfigurează el viața, trupul, sufletul, obiceiurile.
El înfrumusețează obiceiurile oamenilor.
El, Domnul nostru, pe care finalul Evangheliei de astăzi ni-L prezintă ca mergând spre Cruce [v. 31]. Numai că mergerea spre Cruce nu desființează
umanitatea Sa ci o umple de frumusețea veșnică a slavei Sale.
Iar viața duhovnicească, dacă e sădită de El în noi, știe să primească crucea cu inimă credincioasă, pentru că vede că ea ne fortifică interior, ne
luminează și nu ne omoară.
Însă crucea e dureroasă, e un chin prelung pentru fiecare în parte, pentru că e tot ce se petrece cu fiecare dintre noi într-o viață de om.
Contează numai ce rezultate are crucea personală: pentru unii ea înseamnă Rai, pentru alții Iad.
Și Iadul e nesuportarea crucii, a suferinței personale. Dacă nu o accepți, de aceea nici nu te transfigurează.
Dar pe cine îl transfigurează durerea, suferința, boala, cât și bucuria, pe acela Dumnezeu îl umple de slava Sa.
Cu alte cuvinte, trebuie să fim serioși cu durerile și cu bucuriile primite din partea lui Dumnezeu și să fim recunoscători pentru toate.
Pentru că numai din această recunoștință și acceptare a voii lui Dumnezeu cu noi decurg toate lucrurile care ne transfigurează.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 3
