„Binecuvântat [este] Cel care vine Împărat în[tru] numele Domnului [Lc. 19, 38, BYZ], se înțelege că este
binecuvâtat Cel care vine întru numele lui Dumnezeu Tatăl. Și Cel care a venit în lume, în numele
Tatălui Său, a fost chiar Fiul Său Cel veșnic.
Și mulțimea L-a binecuvântat pe Fiul, Cel trimis în lume de Tatăl, și în Care Se odihnește Duhul Sfânt.
Iar Israilul de acum două milenii L-a numit Împărat pe Iisus Hristos, Domnul nostru, pe Cel egal
cu Tatăl și prin Care toate s-au făcut. Prin luminarea lui Dumnezeu L-a numit Împărat, pentru că El este Împăratul Israilului celui adevărat, adică al
Bisericii Sale.
Și noi, astăzi, când prăznuim intrarea Lui în Ierusalim, noi prăznuim de fapt pe Împăratul nostru, ne bucurăm împreună cu El, pentru că El a venit să
ne învețe bucuria Crucii. Să ne învețe că Crucea trebuie asumată cu bucurie, cu întreaga noastră ființă, pentru că ea ne învie din morți. Adică a venit
să ne învețe că adevărata imperialitate nu e stăpânirea asupra altora, ci asupra noastră înșine. Căci dacă ne putem stăpâni pe noi înșine, dacă suntem în stare să ne conducem pe noi înșine, atunci suntem liberi duhovnicește.
Dar poporul a mai spus și aceste cuvinte, potrivit Sfântului Luca: „Pacea [este] în cer [εἰρήνη ἐν οὐρανῷ] și slava în[tru] cei prea înalți [καὶ δόξα ἐνὑψίστοις]” [Lc. 19, 38, BYZ].
Însă pacea și slava sunt unul și același lucru, pentru că ambele indică slava lui Dumnezeu. Iar cerul inimii noastre trebuie să fie plin de pacea lui Dumnezeu, după cum slava lui Dumnezeu este întru Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, care sunt cei prea înalți ai lui Dumnezeu, și care locuiesc
întru Împărăția Lui.
Dar invidia a vorbit din unii farisei, care au zis: „Învățătorule, ceartă-Ți Ucenicii Tăi!” [Lc. 19, 39].
Însă El le-a spus: „Vă zic vouă că, dacă aceștia au să tacă [ἐὰν οὗτοι σιωπήσωσιν], pietrele vor striga [οἱ
λίθοι κεκράξονται]” [Lc. 19, 40, BYZ].
Pentru că atunci când oamenii tac în mod păcătos, făcând lucruri rele împotriva lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu vorbește prin toată creația Lui împotriva oamenilor.
Și acest lucru îl vedem cu toții la răstignirea Lui cea de vineri…Când Domnul era răstignit pe Cruce, atunci soarele s-a întunecat, pentru că nu a suportat să vadă pe Dumnezeu răstignit pe Cruce, iar catapeteasma templului s-a sfâșiat prin mijloc [Lc. 23, 45], pentru că, întru Domnul, s-au împlinit toate cele profețite în Vechiul Testament.
Atunci cele vechi au pierit, cele care erau prefigurări ale Bisericii, pentru că pe Cruce s-a adus Jertfa cea preacurată a Bisericii.
Și când El a murit, atunci pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat [Mt. 27, 51, BYZ], mormintele s-au deschis și Sfinții au înviat, ieșind din mormintele lor și fiind văzuți de către oameni [Mt. 27, 52-53,BYZ].
De ce? Pentru că Domnul a coborât în Iad și ia dezlegat din robia Satanei pe Sfinții Lui.
Și noi, prin puterea Lui, în Biserică, dezlegăm păcatele oamenilor, pentru ca oamenii să fie cu adevărat liberi. Căci fără iertarea păcatelor și dezlegarea
lor, oamenii nu cunosc adevărata libertate duhovnicească.
Dar dacă, prin Preoții Lui, Dumnezeu ne iartă păcatele și ne dezleagă de ele, atunci suntem cu adevărat iertați și împăcați cu Dumnezeu și cu
Biserica Lui și trăim, din plin, împlinirea și bucuria duhovnicească a lui Dumnezeu.
– Câte zile a postit Domnul?
– 40 de zile, timp în care a fost ispitit de diavolul [Lc. 4, 2]. Dar după cele 40 de zile, El a flămânzit [Lc. 4, 2]. Tot la fel și noi, până azi, am postit după puterile noastre. Însă zilele de până la Învierea Domnului sunt zilele flămânzirii noastre, zile în care trebuie să trăim împreună cu El chinurile Sale cele prea multe, coborârea Sa la Iad și Învierea Lui cea de a 3- a zi.
Căci demonii și oamenii și neputințele noastre ne stau împotrivă tot timpul. Nu facem pe cât dorim, ci pe cât putem. Însă Domnul știe inima fiecăruia
dintre noi. El știe cu ce inimă am postit noi, cu ce inimă am venit astăzi la Biserică, cum vom trăi noi zilele acestea sfinte, de dinainte și de după Paști, ce vrem noi în viață…
Nimeni nu trebuie să Îi spună Lui cine suntem noi și ce vrem noi și de ce avem noi nevoie. Căci El le știe pe toate din veci și pentru veci. Dar inima noastrătrebuie să dorească acest lucru: ca noi să fim aidoma acestui verde viu, foarte frumos, puternic, pe care ni-l arată sălciile din mâinile noastre.
Căci primăvara, cea întotdeauna plină de minuni, a lui Dumnezeu, a adus totul din nou la viață.
Bogăție de culori și de mirosuri! O avalanșă de verde și de flori și de mirosuri plăcute!…Iar natura, cea care nu părea să mai învie, să mai dea lăstari, să mai înflorească, e acum împodobită de praznic ca o fecioară nespus de frumoasă.
Căci, acum, întreaga creație se ia la întrecere cu noi și dorește să se schimbe în același ritm cu schimbarea noastră interioară, duhovnicească. Și pe cât ne curățim noi de păcate și ne umplem de slava lui Dumnezeu, pe atât și cosmosul înflorește.
Dar cine nu se primenește interior, cine nu își spală sufletul, cum prăznuiește? Pentru ce să mănânci pește azi, dacă n-ai postit pân-acum? Și cum să
flămânzești, dacă postul nu te-a umplut de bucurie sfântă?
Însă postul acesta, mare și sfânt, e pentru ca să ne facă delicați sufletește. El nu e pentru ca noi să slăbim sau să ne extenuăm, ci pentru ca să ne umplem de teologie și de doruri sfinte, de bucurie sfântă și de milostenie, de rugăciune și de priveghere. Căci avem nevoie de sănătate și de putere de muncă și pentru mai departe, pentru că viața cu Dumnezeu e o continuă lucrare, o continuă activitate divino-umană.
Dar am făcut cu adevărat performanță duhovnicească sau ne-am atins scopul postirii, dacă am devenit mai buni, mai înțelegători, mai profunzi, mai
miloși în acest dumnezeiesc post.
Dumnezeu să ne întărească pe toți întru bucuria și pacea Sa! Dumnezeu să ne dea ochi de porumbiță și inimă de mamă când mergem pe
pământ și vedem dureri și nefericiri de tot felul!
Pentru că sunt multe de făcut pentru oameni și împreună cu ei, aici, pe pământ, în Biserica slavei Sale. Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus Praedicationes vol. 13
