Iubiții mei,
posturile Bisericii sunt o poruncă pentru toți creștinii ortodocși și ele sunt precizate, în modexplicit, în calendarul bisericesc. Și dacă trăiești în
ritmul lor și al Slujbelor Bisericii, atunci trăiești eclesial, bisericește. Pentru că posturile și rugăciunile Bisericii ne fac să trăim viața Bisericii în mod comunitar și comunional.
– Ce înseamnă a trăi comunitar viața Bisericii?
– A o trăi la nivelul unei parohii sau al unei Mănăstiri. Pentru că o parohie are o Biserică, după cum o Mănăstire are o Biserică unde se adună toată obștea monahală. Și aici, în Biserica parohiei sau a Mănăstirii, un număr de creștini trăiesc comunitar
sau ca o comunitate stabilă.
Însă noi, cei care trăim într-un sat sau într-un cartier și care ne adunăm la slujbă în Biserica noastră, suntem o comunitate, pentru că trăim în
jurul acestei Biserici.
Dar pentru ca această comunitate a noastră să fie și o comuniune reală, trebuie să ne cunoaștem unii pe alții și să ne respectăm și să ne iubim și să ne ajutăm în mod reciproc.
Iar pentru ca să ajungem la această maturitate teologică și eclesială, fiecare dintre noi trebuie să se construiască pe sine ca o persoană comunională.
Ca o persoană care să iubească Biserica și frățietatea între membrii Bisericii.
Însă parohiile și Mănăstirile noastre sunt comunități comunionale, sunt adunări frățești, bazate pe prietenie și iubire și respect reciproc sau sunt structuri organizatorice fără coeziune interioară? Ne cunoaștem unii pe alții și lucrăm noi în mod unitar?
Lucrăm noi ca un întreg? Sau Slujitorii Bisericii încearcă să formeze comunități eclesiale, dar nu au prea mulți creștini practicanți, care să îi ajute în demersul lor?
Și răspunsul e unul trist, pentru că asta e realitatea de facto a Bisericii noastre: comunitățile noastre parohiale nu au, cel mai adesea, coeziune
internă, ele sunt mici și foarte mici, pentru că la viața liturgică a Bisericii participă un număr mic și foarte mic de persoane din parohie.
Parohia poate fi foarte mare, mare, medie sau mică, în ansamblu…dar numărul participanților reali la viața liturgică e mic. Și dacă numărul e mic, tocmai de aceea și impactul liturgic și predicatorial al Bisericii asupra parohiei e mic.
Pentru că încă trăim în logica pe care comunismul a imprimat-o României, în logica indiferenței față de Biserică. Fapt pentru care, deși suntem
creștini ortodocși, noi evităm Biserica, o minimalizăm, intrăm în ea numai la mari sărbători sau când avem evenimente liturgice importante în familie, ca Botez, Nuntă, Înmormântare, în loc să vedem Biserica ca pe o necesitate cotidiană.
Însă Biserica nu e o instituție doar pentru sărbători și mari evenimente, ci e o instituție neapărată în viața noastră, pentru că e o instituție
pentru fiecare zi.
Și de aceea ea trebuie să stea deschisă și în ea trebuie să activăm atât liturgic, cât și predicatorial, cât și social, pentru ca Biserica să însemne, în același timp, slujbă, predică, ajutor efectiv în viața oamenilor.
Da, e greu să faci slujire continuă cu oameni puțini și cu bani puțini! Pentru că lumina și căldura costă mai mult decât numărul celor care vin la Biserică și decât contribuția lor efectivă.
Însă trebuie să facem ceva, ceva concret, pentru ca să scoatem lumea din indiferența față de Biserică.
Pentru ca, măcar duminica și în sărbători, Biserica să fie plină și atunci comunitatea să învețe să fie comunională.
Căci, de mâine, până la Paști, nu mai mâncăm cărnuri.
De luni vom începe Postul Mare.
Și toți vom posti împreună și ne vom ruga împreună, pentru ca să ne bucurăm împreună la praznicul cel mare al învierii Domnului.
Însă când știm că toți postim și că acesta e postul Bisericii, postul pe care ni-l cere nouă Dumnezeu, atunci nu ne mândrim cu faptul că facem
„ceva aparte”, pentru că toți suntem chemați să postim. Și, cu toții venim la aceleași Slujbe ale Bisericii, și cu toții facem metanii și toți suntem chemați să dăm milostenie și să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că toți trebuie să fim una în Dumnezeu.
Pentru că întregul ritm de viață al Bisericii are tocmai acest rost: de a ne unifica interior și de a ne face comunionali.
Căci atunci când avem pace în noi, putem să legăm relații reale cu oamenii. Și cu cine putem să legăm cele mai bune relații, dacă nu cu cei din parohia noastră?
Dacă noi ne rugăm împreună, postim împreună, avem alături casele unii de alții, cu cine să ne ajutăm, dacă nu între noi?
Însă cum să ne ajutăm unii pe alții, dacă nu dorim să ne cunoaștem? Și cum să ne cunoaștem, dacă nu vorbim unii cu alții?
Și pentru a vorbi unii cu alții e nevoie să rămânem după Slujbe împreună sau să muncim împreună sau să ne petrecem o parte din timpul liber
împreună, pentru ca să ne cunoaștem reciproc. Da, noi, Preoții, vă cunoaștem mult mai bine pe fiecare în parte, pentru că avem contacte directe cu dumneavoastră. Însă dumneavoastră, unii cu alții, aveți nevoie să vă cunoașteți reciproc, pentru ca să trăiți frumos și în pace viața eclesială. Pentru că una e să știi cine e cel sau cea de lângă tine, de la Slujbă, și alta e să nu știi nimic despre cine sunt cei din jurul tău. Și o Slujbă, fără această cunoaștere reciprocă, e o singurătate trăită alături de alți necunoscuți.
Însă, dacă ne dăm silința să ne cunoaștem, atunci vom avea noi și noi motive să ne respectăm reciproc și să ne rugăm unii pentru alții și să ne
sprijinim unii pe alții.
Căci, iubiții mei, Evanghelia de azi [Mt. 25, 31- 46] ne-a chemat pe fiecare dintre noi să Îl vedem pe Domnul în fiecare om. Pentru că fiecare om trebuie respectat ca fiind chipul lui Dumnezeu. Însă pentru ca să respectăm omul, trebuie să îl băgăm în seamă.
Trebuie să vorbim cu el, să îl lăsăm să vorbească, să îi aflăm viața, să îi aflăm încrederea, să îi aflăm bucuria. Și dacă aflăm cine e omul și îl respectăm și îl omenim cum se cuvine, Domnul ne spune că pentru El facem toate acestea. Căci a-l cunoaște pe om înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeul omului, pe Cel care l-a făcut pe el. Și dacă Îl cinstim pe Dumnezeu în om, în chipul Lui, atunci îl iubim pe om prin tot ceea ce facem pentru el.
Însă iconoclaștii, adică cei care luptă împotriva Sfintelor Lui Icoane sau care denaturează Sfintele Lui Icoane, nu iubesc nici oamenii. Pentru că iconoclaștii vor să ideologizeze oamenii, vor să îi modifice după filosofii sau teologii sterile, noneclesiale, pe când Biserica îi învață pe oameni să fie icoane vii, icoane în care să se vadă Dumnezeul lor.
– Și ce înseamnă să fii icoană vie a lui Dumnezeu?
– Înseamnă să te sfințești în Biserica Lui și să arăți, prin toată persoana ta, că Dumnezeu locuiește în tine prin slava Lui. Că Tu ești un locaș viu al lui Dumnezeu și o icoană vie a Lui, pentru că El binevoiește întru tine.
Însă iconoclaștii, cei care sfărâmă Sfintele Icoane sau care vor să șteargă, prin ideologia lor, simplitatea teologică a icoanelor din creștinii ortodocși, sunt și aghiomahi, adică luptători împotriva Sfinților. Căci ei luptă și împotriva cinstirii Sfinților și a cinstirii Sfintelor lor Moaște. Însă cei care luptă cu Sfinții și cu Sfintele lor Icoane și cu Sfintele lor Moaște luptă și cu Biserica lui Dumnezeu și nu cinstesc, după cum li se pare, nici Scriptura Bisericii.
Pentru că Scriptura, de la un capăt la altul, e plină de imagini. Ea este iconografică. Și Sfintele Icoane ale Bisericii au în ele simplitatea și rigoarea șiascetismul Scripturii, pentru că și Scriptura și Icoana sunt luminări ale lui Dumnezeu.
Și după cum, în Scriptură, omul adevărat e Sfântul, tot la fel, în iconografie, Sfântul arată întrun anume fel și poartă un nume, pentru că el a trăit o viață de sfințenie cu Dumnezeu. Însă Icoana Sfântului vorbește în mod concentrat despre el și din perspectiva veșniciei lui Dumnezeu. Pe când în Viața Sfântului noi avem o detaliere evlavioasă a Icoanei Sfântului. La fel și în Slujba lui liturgică.
Sfintele lui Moaște, dacă se păstrează, ne vorbesc despre veridicitatea duhovnicească a Icoanei lui. Căci cel iconizat, în Sfintele lui Moaște, e
prezentat din perspectiva trupului lui transfigurat, dar încă nedeplin transfigurat. Pe când, în Sfânta lui Icoană, Sfântul e prezentat dinspre veșnicie înspreistorie, prezentat ca viu și duhovnicesc în Împărăția lui Dumnezeu, cu totul transfigurat, dar cu însușiri proprii vieții lui pământești. Și asta pentru ca să ne dea tuturor curajul vieții duhovnicești, adică acela de a urma Sfinților lui Dumnezeu.
Cine sunt Sfinții Bisericii?
Sunt toți cei care șiau sfințit viața și acum sunt în Împărăția lui Dumnezeu.
Și fiecare dintre ei i-a privit pe oameni, pe semenii lor, ca pe împreună-moștenitori cu ei ai Împărăției Sale.
Pentru că toți suntem chemați la Împărăția Lui.
Nu e nimeni nechemat. Însă noi alegem să fim oi sau capre [Mt. 25, 33]. Pentru că suntem oi ascultătoare de Dumnezeu sau capre neascultătoare de El, dacă ne comportăm ca atare. Căci viața de acum o hotărăște pe cea veșnică.
Și ce ne spune Domnul? Că suntem oi ale ascultării Sale, dacă ne plac oamenii, dacă îi iubim și dacă trăim în comuniune cu ei. Dacă ne urcăm
precum capra pe casă și nu ne pasă decât de noi, nu știm ce e aceea comuniune. Căci comuniunea e viața împreună, e acceptarea celorlalți, care nu sunt ca noi, pentru că toți suntem aduși de Domnul, aici, în Biserica Lui, pentru a fi și a trăi împreună.
Căci de-aceea ne adunăm la Slujbe, indiferent cine suntem și cum arătăm: pentru ca să învățăm să fim împreună, pentru ca să ne suportăm reciproc, pentru ca să ne ascultăm unii pe alții, pentru ca să ne ajutăm și să ne iubim unii pe alții.
Cu ce e vinovat cineva că s-a născut fără trei degete la o mână sau că are o mare degenerescență a vederii?
Și dacă cineva, abia a scăpat cu viață dintrun accident și a căpătat diverse sechele, de ce nu putem să îi înțelegem drama? Cine suntem noi să îi
judecăm pe cei ai Lui? Cine suntem noi să strâmbăm din nas, când îi vedem pe alții, dacă cu toții suntem păcătoși și cu toții avem nevoie de Dumnezeul mântuirii noastre?
Iar dacă unii au venit mai demult, iar alții au venit de puțin timp la Biserică, cu toții trebuie că conviețuim înaintea Lui și să ne acceptăm unii pe
alții, pentru că pe toți ne-a chemat același Dumnezeu la mântuire.
Însă Dumnezeu ne cheamă nu să stăm degeaba în Biserică, ci să facem lucruri concrete pentru Biserică.
El ne cheamă să-i vedem pe flămânzii Bisericii, să-i vedem pe însetații Lui, să îi vedem pe bolnavii Lui, pe cei care sunt străini pe pământ, pe cei care sunt nedreptățiți. El ne cheamă să îi îmbrățișăm pe toți și să îi înțelegem pe toți și să ne rugăm pentru toți oamenii.
Pentru că toți oamenii au nevoie de iubire și de încredere și de ajutor și de liniște. Toți au nevoie să fie respectați ca lucrul mâinilor lui Dumnezeu.
Pentru că toți avem nevoie de Dumnezeu.
Iar cei care spun că „nu au timp” sau „nu au nevoie” de Dumnezeu spun, de fapt, că nu știu cum să comunice nevoia lor de Dumnezeu și de oameni.
Și am văzut, din păcate, că stăm prost la capitolul comunicare, și aici, în România, și în lume, tocmai pentru că nu știm să comunicăm.
Nu ne-a învățat nimeni să comunicăm.
Pentru că comunicarea se învață în relația de iubire. Trebuie să te iubească cineva și să te educe și să îți vorbească cu iubire, pentru ca tu să înveți să răspunzi cu iubire și cu simplitate.
Dar dacă nu ai învățat de la nimeni iubirea, cum să știi să vorbești cu iubire? Cum să știi să răspunzi frumos, dacă tu nu cinstești și nu iubești oamenii?
Și ca să îi iubești, trebuie să te fi iubit și respectat și apărat cineva.
De aceea, copilul e stricat dintru început de către familia lui, dacă nu îl iubește și nu comunică cu el. Dacă nu povestesc, nu mănâncă, nu se plimbă împreună, nu merg împreună la Biserică, copilul devine asocial de mic. Trăiește în lumea lui, în lumea lui paralelă cu realitatea, și nu vede nimic pe unde merge.
Și am observat pe stradă și la locurile de joacă tot mai mulți copii asociali, care nu dau importanță prezenței părinților sau a bunicilor sau a străinilor și care consideră că ieșitul afară e totuna cu singurătatea, cu plictisul. Pentru că nu reacționează la cei din jur, ci se comportă ca și când doar ei ar exista pe pământ.
Și spun asta, făcând comparație între mintea mea de copil…și ce văd acum că se petrece cu copiii.
Pentru că eu am călătorit din primele zile ale vieții mele, fiind dus și de bunici și de părinți în drumurile lor, și am avut o viață socială vie…și eu nu făceam niciodată abstracție de ei, de prezența lor. Ei îmi spuneau ce să fac, unde să mă duc, când trebuie să mă întorc…și eu mă raportam la ei. Nu plecam de capul meu, nu mă jucam unde nu trebuie, ci eram atent la ce doreau și făceau ei. Și asta, pentru că trăiam în relație cu ei ieșitul afară și nu autist, nu singularizant, nu indiferent față de ceilalți.
Dacă era să mă joc cu copii de vârsta mea, mă jucam respectând jocul lor. Nu veneam să le stric jucăriile sau să le sparg capul, ci mă integram în ceea ce vedeam că fac și ei.
Și când bunicii mei plecau, mă strigau și mergeam cu ei, jocul fiind relația mea socială cu cei de vârsta mea, dar relația mea principală era cu ei, cu bunicii mei, care erau educatorii mei. Însă eu comunicam cu cei în vârstă, tot la fel de direct ca și cu cei de vârsta mea.
Și când mă duceam și mă întorceam de la școală, eu salutam pe toată lumea de pe stradă, vorbind cu ei ca un om mare și nu ca un copil, fără să uit că sunt un copil. Și asta mă făcea să fiu pentru toți un copil precoce, ceea ce și eram în fapt.
Dar dacă nu aș fi făcut astfel, dacă nu aș fi vorbit cu cei maturi, dacă nu aș fi vrut să vorbesc cu ei și nu aș fi vorbit nici cu cei de vârsta mea, cu cei mai mici decât mine sau cu puțin mai mari decât mine, ajungeam un închis în mine și astăzi nu aș fi fost capabil de comunicare.
Însă, pentru că am comunicat de mic cu toți oamenii, fără să mă tem de vorbe și de confesiuni, tocmai de aceea înțeleg acum cine știe și cine nu știe să comunice.
Pentru că a comunica nu înseamnă să scoțicuvinte pe gură, ci înseamnă să te raportezi, în mod personal și personalizat, la fiecare om cu care discuți.
Să comunici adică cu fiecare în parte în mod particular, având relații unice cu fiecare om.
Însă cei care nu știu să comunice în mod personal și personalizat cu oamenii sunt stereotipi, se repetă la tot pasul, nu se dăruie în comunicare, nu sunt deschiși sufletește față de oameni, nu sunt cinstiți cu ei, mimează empatia, dar nu o au, încearcă să profite de oameni și nu să ajute oamenii.
Și asta pentru că, de mici, au fost crescuți în indiferență față de oameni, pentru că și ai lor, din familie, au fost indiferenți față de ei, de viața lor
interioară.
Iar eu, în discuțiile mele cu oamenii, mai ales cu cei care au copii, le spun acest lucru capital: să nu
confunde ce spun copiii lor, ce spun ei la nervi și la supărare, cu ceea ce simt și trăiesc aceștia. Iar ceea
ce trăiesc nu pot afla, decât dacă copiii lor îi simt prieteni și li se confesează. Și numai astfel poți ajuta un copil: dacă îți spune ce are nevoie.
Dar, dacă tratezi cu lejeritate nevoile interioare ale copiilor, îi faci niște brute, niște oameni fără conștiință, niște profitori care te vor vinde și pe tine la nevoie și te vor părăsi.
De ce? Pentru că copiii nu au legături interioare cu părinții lor…decât dacă acestea sunt create și susținute sistematic de ambele părți.
Dacă credem, în mod naiv, că dacă sunt din sângele nostru, ne vor iubi, indiferent de cum ne comportăm față de ei, îi pierdem pentru totdeauna. Căci relațiile între părinți și copii sunt relații care încep și se continuă pe baza iubirii și a încrederii reciproce, iar dacă cineva minte
în această relație atât de profundă…atunci pierde.
Iar părinții singuri, care nu mai sunt vizitați de copiii lor, nu sunt singuri pentru că „și-au dat toată silința” în relația cu copiii lor, ci pentru că i-au crescut indiferenți și reci. Și după cum i-au crescut, așa îi și au.
Așadar, a-ți iubi copiii, a-i educa, a-i ajuta continuu, a le respecta iubirile și vocațiile lor nu înseamnă „o prostie”, ci reala raportare interioară și
exterioară față de copii.
Copiii vor fi vii, dacă vor avea părinți vii prin iubirea și prin dăruirea față de ei. Și dacă părinții consideră că există vreun lucru „mai important”
decât copiii lor, atunci au făcut copii în necunoștință de cauză. Pentru că, atunci când ai vocația paternității, nimic nu e mai important decât ea. Dar dacă te căsătorești și faci copii pentru că „așa fac toți”, fără să știi cum să crești copii, atunci nu trebuie să te miri că ei sunt eșecul lipsei tale de vocație paternală.
Și eșecul este evident oriunde oamenii nu sunt chemați de Dumnezeu să facă un lucru anume. Sau unde Dumnezeu îi cheamă la una…iar ei mai fac încă trei pe deasupra, pentru ca să nu facă nimic bun în cele din urmă.
– De ce insist pe aceste lucruri fundamentale ale familiei creștine?
– Pentru că copiii, alături de soție, sunt primul nostru pas spre responsabilitate. Cine are o meserie responsabilă la cote mari, știe că nu își poate permite nicio greșeală, oricât de mică ar fi ea. Tot la fel, cel care se căsătorește și apoi face copii, știe că e responsabil față de membrii familiei sale și că nu poate să greșească nicidecum în fața lor.
Căci în relații e ca în mersul cu mașina sau în zburatul cu avionul: orice mică greșeală e fatală. Și e nevoie de o continuă atenție, de o continuă concentrare la detalii, pentru ca o călătorie să nu devină o catastrofă.
Iar dacă, în familie, Îl vedem pe Hristos în soția, în copiii, în rudele noastre, atunci vorbim și ne comportăm responsabil față de ei. Nu vorbim într-o doară. Nu îi mințim. Nu le promitem mincinos. Nu încercăm să pozăm altfel decât suntem. Nu încercăm să le înșelăm așteptările.
Pentru că noi nu numai pe ai noștri, din familie, trebuie să îi respectăm și să avem cu ei relații principiale, ci cu toți oamenii. Căci Domnul ne
spune că, dacă nu facem acestea oamenilor, nu le facem nici față de El.
Însă, vă puteți întreba, ce are relația mea cu alții, cu relația mea cu Dumnezeu? De ce depinde una de alta? Sau de ce nu pot face abstracție de
relația mea cu oamenii în relația mea de credincioșie față de Dumnezeu?
Pentru că relația cu Dumnezeu implică poruncile Lui, care cer ca noi să-i iubim pe toți oamenii și să le facem tuturor bine. Pentru că și El S-a făcut tuturor toate, pentru ca să îi mântuiască pe oameni.
Adică nu eu vă cer să Îl vedeți pe El în orice om și să îl iubiți și să îl ajutați, ci Dumnezeu vă cere asta.
El ne cere tuturor să îi iubim pe toți și să ne rugăm pentru toți și să vrem mântuirea tuturor și în împlinirea iubirii față de oameni, noi ne găsim și iubitori de Dumnezeu.
Pentru că viața creștină e viața lui Hristos, pe care noi trebuie să o retrăim, la modul personal, ca pe propria noastră viață. Dacă El i-a iubit și i-a ajutat pe toți, la același lucru ne cheamă și pe noi. Dacă El a suferit, și pe noi ne cheamă la a suferi pentru El.
Dacă El a îndumnezeit umanitatea Sa, la același lucru ne cheamă și pe noi: la sfințirea vieții noastre.
Pentru că El ne cere să fim ca El și nu ca lumea.
El ne cere să fim Sfinți, El ne cere să fim omenoși, El ne cere să fim cinstiți, El ne cere să fim iertători, El ne cere să nu îi judecăm pe oameni, dar să le arătăm când greșesc, spre folosul lor.
Căci atunci când judeci pe cineva, îl consideri de neschimbat. Îl condamni, pentru că nu îl crezi „capabil” de schimbare. Dar când mustri pe cineva, când îi arăți cuiva greșeala lui, atunci nu îl judeci pe om, ci îl chemi la îndreptarea lui, îi dorești binele, pentru că crezi în schimbarea lui.
Și aceasta e diferența între predicarea mea și judecare: eu analizez lucrurile, eu arăt greșeala așa cum este, dar eu cred în oameni, în schimbarea lor.
Cine îi judecă nu crede că se pot schimba.
Însă eu tocmai de aceea și predic despre păcatele oamenilor: pentru că eu cred că oamenii se pot lepăda de ele și pot trăi cuvios, ca niște oameni
Sfinți.
Așadar, predicarea e preventivă sau îndemnătoare la pocăință! Căci ea ne previne, ne avertizează, ca să nu păcătuim. Dar, dacă am păcătuit, ea
ne cheamă să nu rămânem în cădere, ci să ne ridicăm de fiecare dată și să punem început bun îndreptării noastre.
Pentru că scopul meu e acela de a avea oameni vii în Biserică, oameni care lucrează la mântuirea lor, care își doresc să se mântuiască și, pentru aceasta, împlinesc poruncile lui Dumnezeu.
Și dacă, de mâine, începem să nu mai mâncăm carne și învățăm să ne privăm, de unii singuri, de mâncărurile din carne, prin asta învățăm să ne simplificăm viața. Învățăm să ne mulțumim cu puțin și să vedem că se poate trăi și cu puțin.
Pentru că postul ne învață să ne debarasăm de surplusul mâncării și să facem din el milostenie. Ce nu mai mâncăm noi poate deveni un ajutor pentru alții. Și dacă ne învățăm să dăruim, învățăm și să ne bucurăm de oameni și să îi vedem pe ei ca făcând parte din viața noastră.
Nu, nu e greu, pentru că Dumnezeu ne luminează și ne întărește! Și de aceea, Îl rog pe El, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul
nostru treimic, să ne învețe pe fiecare în parte și pe toți la un loc mila Lui și iubirea Lui față de oameni!
Dumnezeu să vă întărească pe calea postului Său!
Dumnezeu să vă bucure cu bucuria Lui cea veșnică!
Dumnezeu să vă lumineze în toată clipa și în tot ceasul, pentru ca să trăiți creștinește în Biserica slavei Sale! Amin.
Pr..Dr.Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13
