În lumea noastră de aici a trebuit să fie lege şi să fie judecată.
Altcum nici nu se poate; este în firea vieţii obşteşti. Legea organizează această viaţă şi o îndrumează.
Omul este o fiinţă complexă care depăşeşte dimensiunea socială a vieţii.
Acest lucru, legea şi mânuitorii ei îl ignoră cu desăvârşire, ceea ce duce la înlăturarea forţelor individuale creatoare, la oprimarea ritmului ascendent şi pozitiv al vieţii spirituale. În acest fel, legea – expresie firească a societăţii
– este un cleşte nimicitor al omului duh şi destinului său
superior.
Aşa cum ne arată în deosebi ultimele două veacuri, legea nu are legături directe cu viața, viața omului pe care nu o cuprinde şi pe care trebuie să o cuprindă, pentru că vrea s’o îndrumeze.
Excesul de abstracţie al omului modern a nesocotit până la distrugere omul concret, omul viu. O cunoaştere a legilor şi o putere de legătură logică i s’au părut îndeajuns conducătorului pentru a ferici lumea întreagă. Viața însă trecea fără să fie luată în seamă, ceea ce a dat naştere în bună parte dramei omului modern.
De aceea când sântem puşi judecători peste oameni, adică, peste ceva care prin natura sa nu este mai prejos de noi, trebuie să luăm în seamă omul concret, omul viu.
Fiecare dintre noi este un „caz aparte” în lumea aceasta; fiecare sântem o simţire, un cuget, o făptură plină de taină cu rostul său propriu. A cunoaşte legile şi a judeca abstract după ele este o mare greşeală; duce la suferinţă nemeritată, la negarea vieţii.
În acest domeniu ca şi în medicină poţi fi plin de ştiinţă şi de carte, dar dacă nu cunoşti bine omul pe care îl tratezi, omulviu, individual, toată această ştiinţă nu foloseşte la nimic sau mai precis dăunează.
Lege şi om nu se cuprind. Şi de nu putem îndrepta lucrurile desăvârşite, a ne da seama de acest lucru este încă un merit.
Sânt oameni care dintr’o singură privire aruncă sentinţa: eşti vinovat.
O deplină încredere în sine îi face să-şi acorde acest drept de a judeca pe alţii.
Mulţi dintre noi sântem înclinaţi să condamnăm cu o uşurinţă pe care nimic din gândul şi din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate întemeia.
Oamenii cred că dacă au văzut sau ascultat pe cineva în treacăt îl pot judeca imediat şi
fără greş. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre.
Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de complexă; în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi şi mai atente convieţuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul.
În fiecare dintre noi sălăşluiesc atâtea puteri şi slăbiciuni, atâtea frumuseţi şi lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul şi împărţi dreptatea.
Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită şi inumană.
Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitatea supra-omenească? Este cineva dintre noi fără de greşeală?
În genere, omul este înclinat a fi foarte iertător faţă de sine şi foarte aspru faţă de alţii.
Iisus în faţa oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă a spus: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra.” Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s’au înspăimântat şi au dat cu toţii înapoi. I-a mustrat întrebarea.
Tainele sufletului omenesc, neputinţa noastră de a le pătrunde şi natura noastră slabă nu ne îndreptăţesc să ne ridicăm ca judecători.
Judecatorul cel drept este numai Dumnezeu.
Muncitorul înlăturat, copilul şi bătrânul exploataţi, înţeleptul pedepsit, credinciosul prigonit. Iată rezultatul judecăţii oamenilor; oamenii aceştia care sânt aşa de aspri cu alţii şi aşa de iertători cu ei înşişi.
O tristeţe amară te cuprine, omule bun şi drept!
E multă nedreptate în preajma noastră, avem conştiinţa ei şi nu ne străduim s’o înlăturăm. După atâta vreme de luptă pentru mai multă omenie, nedreptatea apare ca ceva cu totul nedemn.
Şi totuşi ea umblă sângerând pretutindeni.
Sânt oameni care au întâlnit-o mereu îndelungul vieţii, dar nu o pot accepta; nu se pot deprinde cu ea.
Sânt alţii care o acceptă cu resemnare, iar alţii, cei mai primejdioşi, o produc în mod conştient.
Cine îşi înţelege sensul luptă împotriva ei.
Nedreptatea vine din substratul negativ al fiinţei noastre.
Dreptatea vine din frântura de cer pusă în plămada originară a omului.
Ernest Bernea – Oomeni universuri inchise
