Iubiții mei,
Sfântul Macarie cel Mare, în secolul al 4- lea d. Hr., a fost întrebat de ce trupul lui e mereu „uscat”. Adică, de ce el, și când mănâncă și când postește…nu se îngrașă.
Și Sfântul Macarie a răspuns acelora și, mai ales nouă, celor de azi, care facem din mâncare o preocupare exagerată: „Omul, dacă și-ar adânci mintea în frica lui Dumnezeu, și de înfricoșata întrebare și [de] focul gheenei totdeauna și-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănâncă trupul și îi usucă oasele”.
Pentru că mintea noastră, care e o parte constitutivă a sufletului nostru, are legătură interioară cu trupul nostru datorită unirii ipostatice/ personale dintre trup și suflet.
Iar ceea ce se petrece în suflet se repercutează în trup și invers: ce se petrece în trup se repercutează în sufletul nostru.
Și când sufletul nostru se pătrunde de frica lui Dumnezeu, atunci și trupul pătimește această frică binecuvântată. După cum, atunci când lucrăm păcatul în sufletul nostru, și trupul nostru intră în caruselul neoprit al patimilor, fiind silit de alegerea rea a sufletului nostru.
Și pentru ca să oprim păcatul în trup, trebuie să nu-l începem în sufletul nostru.
Sau, atunci când începe în sufletul nostru, tot acolo trebuie să și omorâm păcatul, prin pocăința și rugăciunea noastră dureroasă către Dumnezeu.
De ce ne îngrășăm? Pentru că ne relaxăm în mod excesiv. Trăim fără griji fundamentale. Nu ne privim viața ca pe un drum al pocăinței și al ascultării de Dumnezeu, ci ca pe un lucru în sine. Și tot ceea ce e văzut în sine, și nu în relație cu Dumnezeu, e păcat.
De aceea, în Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12], Domnul ne spune că păcatul nu este o realitate exterioară nouă, ci e o realitate interioară.
Pentru că noi cugetăm păcatul…în inimile noastre [Mc. 2, 8]. În adâncul ființei noastre.
Adică nu păcătuim numai cu mintea, ci și cu inima și trupul nostru. Pentru că persoana noastră, deopotrivă formată din trup și suflet, păcătuiește în integralitatea ei atunci când păcătuiește, după cum, atunci când se pocăiește și lucrează binele, îl lucrează tot la modul integral.
Noi nu facem nimic cu jumătăți de măsură!
Ci, atunci când facem ceva bine sau ceva rău, îl facem cu întreaga noastră ființă. Și de aceea, în fața lui Dumnezeu, noi suntem binecuvântați și umpluți de har, de către El, pentru binele nostru, la modul integral, sau suntem judecați ca păcătoși neîndreptați atunci când păcătuim fără scrupule.
Și când Domnul, la Mc. 7, 6, vorbește despre cei care sunt ipocriți/ fățarnici, vorbește despre cei care consideră că pot mima sfințenia, curăția, dreptatea, ei nefiind nici sfinți, nici curați și nici drepți.
Și El osândește ipocrizia la modul absolut, pentru că omul nu este ceea ce se preface că este…ci omul este ceea ce a ajuns să fie în urma a ceea ce face în mod continuu.
Și cum cineva care nu muncește, nu se nevoiește, nu citește, nu creează, nu poate crește în mod continuu în duhovnicie și nici într-o specializare anume, de aceea, cei care mimează sfințenia, specializarea, bunătatea, deschiderea sufletească față de oameni, că îi ajută și îi sprijină, dar nu o fac din toată inima, nu sunt decât niște șarlatani.
Pentru că șarlatanul/ ipocritul/ farsorul dorește să capteze atenția nu în favoarea mulțimii, ci în favoarea sa.
El disprețuiește mulțimea pentru că îl interesează doar imaginea de sine.
El dorește audiență, dar nu are ce să îi ofere audienței.
Pentru că el, pe fiecare zi, nu se nevoiește pentru a cunoaște și pentru a se schimba interior, adică pentru a fi un om duhovnicesc, ci doar ciugulește, de pe ici și de pe colo informații, care nu au legătură între ele, și pe care le expune cu multă abilitate oratorică.
Numai că oratoria goală nu te mântuiește și nu îi mântuiește nici pe alții.
A vorbi coerent, cu emfază, în mod politicos…nu înseamnă și a transmite experiență duhovnicească.
Pentru că, pentru a transmite experiență, trebuie ca mai întâi tu să o ai, să o fi agonisit prin sudoarea ta.
Și prin asta am ajuns la cel pomenit azi în mod special: la Sfântul Grigorie Palama. La Dumnezeiescul Teolog al Bisericii, care a subliniat în mod categoric faptul că Dumnezeul Cel viu este văzut în mod extatic de către cei care se curățesc de patimi din dragostea pentru El, pentru că El ne umple cu slava Lui cea veșnică, necreată.
Diletanții/ ipocriții/ farsorii timpului său, care scriau lucruri pe care nu le trăiseră, considerau cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu, cea prin citire și înțelegere, drept cea mai înaltă cunoaștere posibilă. Ei disprețuiau cunoașterea directă a lui Dumnezeu, cunoașterea extatică, pentru că nu doreau să se schimbe fundamental, să se curățească de patimi.
Și Sfântul Grigorie Palama a apărat viața sfântă a ortodocșilor și teologia lor împotriva unei intelectualizări ipocrite a teologiei.
Polemicile sale teologice sunt polemici experiențiale și au fost purtate în mijlocul nevoințelor zilnice pentru sfințenie.
El, ca și alți Sfinți Părinți ai Bisericii, au vorbit din experiența lor cu Dumnezeu despre cele ale lui Dumnezeu.
Nu s-au referit la lucruri pe care nu le cunoșteau, ci la lucruri pe care le trăiau zilnic.
De aceea, creștinul și teologul ortodox sunt una cu ceea ce mărturisesc din punct de vedere teologic și nu una e viața lor și alta e mărturia lor.
Ipocrizia apare atunci când te autopropui cunoscător și experimentator al lucrurilor fără ca să fii.
Însă de această patimă putem scăpa foarte ușor, dacă vorbim și scriem doar despre lucrurile pe care le înțelegem, le-am trăit, leam experimentat.
Dacă ne reținem de la multa poliloghie infatuată…înțelegem care este rostul comunicării smerite: acela de a folosi în mod real pe cineva, de a-l ajuta cu un sfat anume, cu o direcție și nu de a-l entuziasma minute în șir, ca, în cele din urmă, să îl lași la fel de sărac pe cât era.
…În 1359, Sfântul Grigorie Palama era bolnav, dar continua „să slujească și să predice”. Ultimele sale predici sunt despre păcat, ca origine a bolii și despre adevărata primejdie pe care o trăiește omul: aceea de își pierde pe veci trupul și sufletul său.
Adoarme în ziua de „14 noiembrie 1359, a doua zi după sărbătoarea Sf. Ioan Hrisostom, la vârsta de 63 de ani, după doisprezece ani și jumătate de episcopat”.
Și imediat după adormirea sa a început să facă minuni!
Pentru că el a fost una cu ceea ce propovăduia.
Nu propovăduia pentru ca să ia ochii credincioșilor, ci pentru ca să îi trezească din neștiința și somnolența patimilor lor. Pentru că, dacă nu ne trezește nimeni din somnul păcatului, în el aiurăm toată viața. Și ni se pare că „trăim”, că suntem „bine”, că facem „lucruri bune”…dar asta e doar părerea noastră de…somnambuli în noaptea păcatului.
Ca să știm ce e viața…care e viața noastră… trebuie să ne coborâm în pocăință și în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca să vedem adevărata noastră realitate.
Pentru că adevărata noastră realitate interioară e sinteza tuturor lucrurilor pe care le-am făcut. E ceea ce am ajuns, în noi înșine, în urma vieții de până acum.
Și de aici, de la această vedere abisală a ființei noastre…începe viața duhovnicească!
Pentru că tot ceea ce va coborî, de aici încolo, Dumnezeu în noi înșine, e cunoaștere, e bucurie, e împlinire, e sfințenie.
Dar pentru a te vedea pe tine însuți…îți trebuie curaj…și mult eroism!
Convertirea este o sfârtecare interioară înainte de a fi o mare eliberare.
Îți trebuie curaj…pentru că trebuie să recunoști că ești prost, că ești mic, că ești gol…în fața lui Dumnezeu.
Și îți trebuie eroism continuu pentru ca să te convertești/ ca să te schimbi continuu: pentru că, datorită noilor schimbări interioare și exterioare din viața ta, vei intra în conflict cu toți cei care te știau „altfel”.
Deoarece familia, rudele, prietenii, te vor cel „de dinainte”, te vor „om de lume”…și când tu arăți semnele schimbării duhovnicești… adică faptul că începi să fii realmente un om nou…ei nu îl mai iubesc pe cel nou.
Însă, convertitul real nu poate fi un ipocrit!
Ipocriții sunt cei care vor să fie considerați „convertiți” fără ca să fie.
Iar Biserica și societatea e ținută pe loc de toți acești ipocriți, care nu vor reala schimbare ci tărăgăneala, amânarea continuă a schimbării.
Însă postul nostru militează tocmai pentru schimbare! Pentru schimbarea radicală.
Dumnezeu vrea în acest post ca să renunțăm la tot răul, la tot păcatul, la toată indiferența, la toată ipocrizia pe care am afișat-o până acum.
Căci El ne vrea simpli, fără intenții rele, prietenoși, iubitori, atenți, binevoitori.
Pentru că nimeni dintre noi nu e fără prihană în fața Lui, ci avem nevoie de mila și de ajutorul Lui în fiecare clipă a vieții noastre.
De aceea, iubiții mei, postul se scurge odată cu timpul și nu are niciun rost să ne mințim pe noi înșine!
Pentru că pocăința ne vindecă de păcat și fapta bună ne întărește în har. Și noi avem nevoie, mare nevoie de ele.
Iar aceste zile sfinte, spre Învierea Domnului, sunt clipe ale învierii noastre. Pentru că oricând, în orice clipă, noi ne putem trezi odată pentru totdeauna din păcatele noastre și să dorim viața cu El.
Viața veșnică cu Dumnezeu.
Să ne binecuvinteze și să ne întărească Dumnezeu pe fiecare dintre noi, ca să ne bucurăm întru El! Căci reala bucurie este cu Dumnezeu, acum și pentru toți vecii. Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 9
