Răspunsul cel mai direct şi mai convingător pe care îl putem da este următorul: mărturiseşte-te ca şi cum te-ai afla în pragul morţii; mărturiseşte-te ca şi cum ar fi ultima oară când îţi este dat aici pe pământ să te pocăieşti pentru întreaga ta viaţă, pentru tot trecutul tău, înainte de a intra în veşnicie şi a sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Spovedeşte-te ca şi cum ar fi ultima clipă când mai poţi descărca de pe umerii tăi povara unei vieţi petrecute în minciună şi în păcat, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă am privi spovedania sub acest aspect, dacă am veni la spovedanie ştiind, nu doar imaginându-ne, ci ştiind sigur că putem muri oricând, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune întrebări de prisos; atunci spovedania noastră va fi necruţător de sinceră şi credincioasă adevărului; ea va merge direct la ţintă; nu ne-am mai strădui atunci să mergem pe ocolite, să ne ferim de cuvinte supărătoare, jignitoare sau chiar umilitoare la adresa noastră, ci le-am rosti cu toată fermitatea, întru puterea adevărului.
Nu am mai „rumega” în mintea noastră ceea ce trebuie să zicem şi ceea ce trebuie să ţinem sub tăcere, ci am scoate la iveală tot ceea ce conştiinţa noastră socoteşte a fi minciună, păcat, tot ceea ce ne face nevrednici de chemarea noastră de oameni, de numele nostru de creştini.
Inima noastră nu ne va mai putea împiedica să rostim cuvinte dure sau nemiloase şi nu ne vom mai pune problema dacă să spunem un lucru sau altul, pentru că vom şti atunci ce anume ne deschide calea către veşnicie şi ce anume ne interzice accesul la ea…
Iată modul în care ar trebui să ne spovedim – este foarte simplu, de o simplitate înfricoşătoare.
Dar noi nu îl putem urma pentru că ne temem de această sinceritate directă şi nemiloasă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
[…]
Sunt două mii de ani de când El a venit pe pământ, a trăit în mijlocul nostru, a fost ca unul dintre noi. Ca Mântuitor, El a venit să ne recâştige, să fim ai Lui, să ne redea nădejdea, să ne încredinţeze de iubirea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil de vom crede în El şi în noi înşine…
Acum se apropie vremea când El va sta înaintea noastră, ori în ceasul morţii, ori în cel al Judecăţii de Apoi. Va apărea înaintea noastră ca Cel Răstignit, cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi Îl vom privi şi vom vedea că a fost răstignit din pricina păcatelor noastre. El a venit către noi, S-a făcut ca unul dintre noi, a vieţuit printre noi şi a murit pentru noi.
Ce vom putea spune atunci?
Judecata nu va consta în faptul de a fi judecaţi de către El, ci în a-L vedea pe Cel pe Care noi L-am ucis cu păcatul nostru şi Care va sta înaintea noastră cu toată iubirea Sa.
Pentru a scăpa de această grozăvie ar trebui să tratăm fiecare spovedanie ca şi cum ne-am afla în ceasul morţii, ca şi cum am trăi ultimele clipe de nădejde înainte de a înfrunta această realitate.
Am spus că fiecare spovedanie trebuie să se desfăşoare ca şi cum ar fi ultima din viaţa noastră şi că ar trebui să facem un ultim bilanţ, pentru că fiecare întâlnire cu Domnul, cu Dumnezeul cel Viu, este o anticipare a Judecăţii de Apoi când se va hotărî destinul nostru. Nu e posibil să stăm înaintea lui Dumnezeu şi apoi să ne retragem din faţa Lui fără a fi îndreptăţiţi sau osândiţi.
De aceea se pune întrebarea: „Cum ne pregătim pentru spovedanie? Ce păcate trebuie recunoscute înaintea Domnului?”
În primul rând, spovedania particulară – nu vorbim de cea de obşte – trebuie să se mărginească la o persoană, la propria mea persoană, pentru că destinul meu este în joc. Oricât de nedesăvârşită ar fi, se cuvine să încep prin judecata pe care o fac asupra mea. Şi trebuie să o fac punându-mi următoarele întrebări:
„De ce anume îmi este ruşine în viaţa mea? Ce vreau să ascund de la faţa lui Dumnezeu? Ce vreau să ascund de judecata propriei mele conştiinţe şi de ce anume îmi e teamă?”
Nu e totdeauna uşor de răspuns la astfel de întrebări, pentru că suntem atât de obişnuiţi să ne sustragem propriei şi dreptei noastre judecăţi, încât atunci când ne facem un examen de conştiinţa în nădejdea de a descoperi adevărul despre noi, ne lovim de mari dificultăţi. Totuşi e bine să începem prin aceasta.
Şi dacă nu am avea nimic altceva de spus la spovedanie, aceasta ar fi deja o mărturisire adevărată, propria mea mărturisire.
Dar mai sunt şi alte aspecte de cercetat. E de ajuns să privim în jurul nostru şi să ne amintim ce gândesc oamenii despre noi, care sunt reacţiile lor cu privire la noi ce se întâmplă atunci când ne aflăm în mijlocul lor, pentru a descoperi noi raţiuni de a pronunţa o judecata asupra noastră.
Ştim doar că nu suntem întotdeauna purtători de bucurie şi de pace, de adevăr şi de bunătate în relaţiile cu ceilalţi.
De ajuns este să parcurgem în gând lista celor mai apropiaţi prieteni ai noştri, cei pe care îi întâlnim mai mult sau mai puţin des, şi atitudinea noastră ne va apărea într-o lumină foarte clară: pe câţi dintre ei nu i-am rănit, nu i-am trădat, jignit, pe câţi nu i-am ispitit în vreun fel sau altul? Iată deci o altă judecată pe care o vom avea de înfruntat: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”, zice Domnul (Matei 25, 45).
Să ne aducem aminte cum ne judecă oamenii: judecata lor e adeseori pătrunzătoare şi dreapta; dar noi în măsura în care ei spun adevărul şi ne pun sub acuzaţie, nu vrem să ştim ce gândesc despre noi.
Se întâmplă totuşi şi invers, ca oamenii să ne urască sau să ne iubească fără vreun motiv întemeiat. Ne urăsc fără motiv, atunci când vieţuim în lumina adevărului dumnezeiesc, pentru că ei nu se împacă cu acest adevăr.
În egală măsură, ei ne pot iubi fără vreun motiv întemeiat, în măsura în care noi acceptăm cu prea multă uşurinţă falsitatea vieţii; în acest caz ei ne iubesc nu pentru virtuţile noastre, ci pentru trădarea noastră faţă de Adevărul dumnezeiesc.
Va trebui să pronunţăm încă o judecată asupra noastră, căci – să ştiţi – uneori trebuie să ne pocăim şi pentru faptul că oamenii ne poartă simpatie, ridicându-ne în slăvi. în legătură cu aceasta Hristos ne previne: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!” (Luca 6, 26).
Putem, în sfârşit, să facem apel la judecata Evangheliei cu această întrebare:
„Cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar avea în vedere viaţa noastră?”
Puneţi-vă aceste întrebări şi veţi vedea că mărturisirea voastră va deveni serioasă şi profundă şi că nu vă veţi mai înfăţişa la spovedanie cu această vorbărie deşartă, cu această gângureală infantilă, nedemnă de vârsta voastră, pe care deseori îmi e dat să o aud.
Nu puneţi pe alţii în cauză.
Aţi venit la spovedanie cu păcatele voastre, nu cu ale lor.
Circumstanţele care au prilejuit păcatul au însemnătate doar în măsura în care aruncă o altă lumină asupra păcatului şi responsabilităţii voastre.
Relatarea faptului în sine, de ce şi cum s-a întâmplat, nu are nimic de-a face cu spovedania şi poate doar să slăbească în voi conştiinţa greşelii şi duhul pocăinţei…
Vor veni curând zilele când, probabil, toţi veţi posti.
Pregătiţi-vă de acum înainte pentru o spovedanie matură, lucidă, responsabilă, ca să vă curăţiţi.
Mitropolit Antonie de Suroj – Taina iertarii, taina tamaduirii
