Viaţa nu are nevoie de argumente apologetice; în mod firesc şi spontan, orice fiinţă vie, cu atât mai mult omul, este pentru viaţă. Cu toţii suntem pentru viaţă întrucât suntem pentru noi înşine, pentru propriul nostru bine. Odată ce o trăim, nu ne mai dorim încetarea ei, ci necontenita sporire şi îmbunătăţire.
Cu toate acestea, aşa cum o cunoaştem, viaţa este permanent ameninţată de încetare (deces) şi afectată de nenumărate adversităţi (materiale, medicale, spirituale) încât a trăi înseamnă a supravieţui.
Viaţa ne constrânge la o luptă pentru viaţă, a noastră şi a semenilor noştri, deopotrivă.
Din nefericire, înţeleasă şi purtată doar în numele supravieţuirii şi împlinirii în această viaţă, răpusă în cele din urmă de moarte, lupta pentru viaţa proprie devine inevitabil luptă împotriva vieţii celuilalt.
Şi nici un alt exemplu nu este mai grăitor, prin tragedia sa, decât lupta dusă de mame, familii şi societate împotriva procreaţiei, în general, şi a copilului nenăscut, în special.
Refuzul de a avea copii a ajuns un stil de viaţă consacrat al majorităţii tinerilor majori şi adulţilor din ţările „civilizate”. Aici, inamicul numărul unul, public şi privat, al fericirii umane este desemnat în vremea noastră prin expresia „sarcină nedorită” sau „copilul nedorit”.
În vederea lichidării lui s-a perfecţionat un întreg arsenal de mijloace tehnologice (de la avortul prin aspirare la pilula hormonală şi sterilizarea voluntară) şi ideologice („planificarea familială”, „controlul
populaţiei”, „sănătatea reproducerii”).
Rezultatul provizoriu?
Pe lângă holocaustul pruncilor nenăscuţi, traumele fizice, emoţionale şi spirituale imense ale milioanelor de femei implicate şi catastrofa îmbătrânirii demografice globale, ale cărei semne
încep să se întrevadă.
Credinţa în Dumnezeu oferă singura ieşire din această turnură sinucigaşă a umanităţii recente.
În perspectiva credinţei, primim viaţa de la un Izvor – Dumnezeu – şi ne îndreptăm, însuşindu-
ne-o, către mai multă viaţă, în comuniunea deliberată cu El. Dacă este aşa, viaţa aceasta nu poate fi niciodată întâmplătoare sau inoportună; mai mult, este oportunitatea pentru viaţa plenară, viaţa veşnică. Nu doar pentru noi, ci şi pentru orice semen al nostru. Nimeni nu poate fi în plus.
Dacă un copil vine pe lume nu doar prin voia părinţilor şi contribuţia unui mecanism biochimic, ci în primul rând prin bunăvoinţa Creatorului, atunci orice intenţie de a o evita, indiferent de metoda
folosită, înseamnă a-L declara pe Dumnezeu însuşi inoportun în viaţa noastră.
De câte ori o facem – deşi rostim zilnic „facă-se voia Ta” -, şi nu numai în contextul „planificării familiale”, consecinţele nu pot fi decât aceleaşi: nu ne putem aştepta la o viaţă împlinită fără Cel care ne-o dăruieşte.
Este o realitate pe care noi, românii, o constatăm tot mai dureros în ultimele decenii. Liberalizarea avortului, campaniile succesive pentru „sănătatea reproducerii” şi „educaţie sexuală” în şcoli, toate axate valoric pe principiul individualismului– „trăieşte cum îţi place” -, urmărind doar evitarea „sarcinii
nedorite” şi a bolilor cu transmitere sexuală, fac parte integrantă din degradarea socială, economică şi spirituală a ţării noastre, acum şi pe termen lung.
Mentalitatea că viaţa e un bun de consum, nimic mai mult, şi moravurile în care aceasta se manifestă fac victime tocmai în punctele cele mai importante ale ţesăturii interumane care este un popor: copii educaţi de gustul televiziunii pentru sex şi violenţă; tineri care îşi caută sensul vieţii în stupefiante, desfrâu, subculturi şi sinucidere; părinţi care îşi omoară pruncii „nedoriţi” dar îi abandonează acasă pe cei „doriţi” pentru ani de muncă în străinătate; medici şi cadre medicale care cu o mână aduc pruncul pe lume iar cu cealaltă curmă viaţa celui nenăscut; farmacişti care vând pilule şi alte mijloace care, aşa cum observa de mult Clement Alexandrinul, ucid în cei ce le folosesc nu numai pruncii ci şi iubirea de oameni; educatori pentru care anatomia şi fiziologia reproducerii pot ţine loc de repere morale; artişti şi jurnalişti care promovează cultura hedonistă şi pornofilia; jurişti şi oameni politici care consideră că pentru a putea convieţui întreolaltă membrii unui popor au nevoie de dreptul de a-şi omorî urmaşii.
Odată intrate în practica obişnuită de viaţă, păcatele împotriva vieţii nu pot decât să-şi producă efectele devastatoare.
Specialiştii o recunosc fără menajamente: „Evoluţiile demografice actuale şi caracteristicile componentelor care au produs şi produc aceste evoluţii prefigurează un tablou mai mult decât sumbru al populaţiei României în deceniile următoare, dacă nu intervine o redresare de substanţă în evoluţia componentei majore a degradării structurii pe vârste a populaţiei – natalitatea […] împiedicarea depopulării masive a ţării, care se profilează pe termen lung şi foarte lung, impune în mod necesar o redresare a fertilităţii populaţiei, adică a numărului de copii pe care îi naşte o femeie.”
Într-o Uniune Europeană confruntată ea însăşi cu aceleaşi probleme demografice, care pun sub semnul întrebării capacitatea de susţinere a întregului sistem de asigurări sociale (sănătate, pensii), România nu poate evita un fenomen de imigrare tot mai pronunţat, cu consecinţe politice, culturale şi religioase majore. După cum s-a spus, „cei blânzi – care nu-şi omoară copiii –, aceia vor moşteni
pământul”!
Este această situaţie reversibilă? Se mai poate face ceva?
Într-adevăr, pentru oricine ia lucrurile în serios, sentinţa „lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi” pare inevitabilă. Şi totuşi, nu întâmplător tocmai acestui timp al ororilor i-a adresat Dumnezeu prin Sf. Siluan Athonitul mesajul „ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”.
Nici negarea, minimalizarea sau evitarea problemei, nici tratarea ei apocaliptică nu oferă vreo soluţie. Singura, cea a pogorârii la iad, stă doar în puterea Celui ce a călcat moartea noastră cu moartea Sa spre a ne oferi învierea şi viaţa: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. (In 16,33)
Ţinând cont de faptul că peste 80% din populaţia ţării se declară de credinţă ortodoxă, este probabil ca majoritatea păcatelor împotriva vieţii să fi e încuviinţate şi săvârşite de membrii
ai Bisericii noastre. Deosebit de grav este faptul că sunt săvârşite şi de credincioşii ortodocşi practicanţi, nu doar de cei indiferenţi.
„Femeile chestionate […] – spune concluzia unui studiu-, sunt convinse că avortul este o crimă, că este un păcat, că embrionul este o fiinţă vie, în timp ce declară că se roagă, se spovedesc, postesc, merg la Liturghie.”
Această realitate impune o responsabilitate majoră Bisericii, cu atât mai mult cu cât aceasta se consideră, pe bună dreptate, „maica poporului român”.
În anul 1997, cu prilejul Zilei Internaţionale a Copilului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresa tuturor credincioşilor cuvântul pastoral „Copiii sunt un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu”, în care afirma încrederea că preocuparea păstorilor duhovniceşti pentru realităţile tragice ale avortului şi feririi de copii din ţara noastră vor ajunge „la inimile frăţiilor voastre, mame şi taţi, tineri şi bunici, şi că împreună vom medita serios asupra perspectivei noastre vremelnice şi veşnice, atât ca Biserică, cât şi ca neam”. (op. cit., p. 7).
Înainte şi după acest mesaj o serie de clerici şi mireni au luat iniţiativa înfiinţării – cu binecuvântarea întâi-stătătorilor Bisericii – a unor asociaţii ortodoxe de tip „pentru viaţă” (pro-vita), dedicate susţinerii şi promovării în contextul crizei actuale a valorilor creştine tradiţionale cu privire la viaţa de familie şi procreaţie. Se poate însă aprecia că, deşi nu mici, eforturile acestor asociaţii nu au dat până în prezent suficiente roade, datorită numărului lor redus, a disproporţiei între mijloacele umane şi materiale angajate de acestea şi dimensiunile şi complexitatea problemelor pro-vita (educaţionale, economice şi sociale ale tinerilor şi adulţilor implicaţi în viaţa intimă sau de familie).
[…] Copii mai puţini, unul de preferinţă, şi aduşi pe lume la o vârstă mai ridicată devine regula care guvernează comportamentul reproductiv al tânărului cuplu într-o societate care adoptă rapid sistemul de valori şi atitudini ale ţărilor dezvoltate, cu tot ce are mai bun şi mai puţin bun societatea capitalistă post-industrială. Nivelul de trai ridicat din ţările dezvoltate nu a constituit şi nu constituie factor de creştere a fertilităţii, relaţia fiind chiar inversă în a doua jumătate a secolului trecut…”
„Orice preocupare sau manifestare care îşi propune să readucă în atenţia societăţii diversitatea problemelor şi aspectelor cu care se confruntă în prezent familia este mai mult decât binevenită.
… A nu acorda atenţie tendinţei de depreciere a familiei, de renunţare la valorile tradiţionale ale vieţii familiale este totuna cu a tolera incubarea în sânul societăţii de azi a unei molime devastatoare.”
prof. Vasile Gheţău
Pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea
tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor […] Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea
în familie şi între familii, afirmată demnitatea paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.
dr. Christa Todea-Gross si Preot Prof. Dr. Ilie Moldovan
Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
