T

Temeţi-vã de Domnul toţi sfinţii Lui

Sfântul Ioan, în epistolele sale soborniceşti zice cã desãvârşita dragoste leapãdã afarã frica. Sã vedem ce vrea sã arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba şi despre care frica.

Proorocul David zice: Temeţi-vã de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se tem de Domnul şi sfinţii Lui, care îl iubesc, cum zice cã dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea înţelegem cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a sfinţilor, care dupã ce sãvârşesc toate poruncile şi ajung la mãsura dragostei celei depline, se tem sã nu cadã din acea dragoste.

De aceea, cei dintâi se numesc începãtori (arharii) cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desãvârşiţi cã pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunãtãţile şi iubind pe Domnul se silesc sã-i placã Lui.

Aceştia ştiu ce este fapta cea bunã, au cunoscut cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, aceştia au ajuns la mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplinã, pentru cã unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru cã au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcãtuit din dragostea Lui; le este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa şi tare se tem sã nu o piardã.

Aceastã fricã desãvârşitã ce se naşte din dragoste, scoate afarã frica cea dintâi. Pentru aceasta zice cã dragostea cea desãvârşitã scoate afarã frica. Însã nu este cu putinţã sã ajungã cineva la aceastã fricã desãvârşitã de nu va avea pe cea dintâi. Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sã plãcem lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în starea slugilor; sau sãvârşind bunãtatea pentru plata fãgãduinţelor şi pentru folosul nostru şi ne asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã facem binele pentru însãşi bunãtatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la vârsta deplinã şi la înţelegere, face voia pãrintelui sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu şi se poartã cu toatã cinstea şi cuviinţa faţã de el, fiind încredinţat cã toatã avuţia pãrinteasca este a lui.

Aceasta se învredniceşte sã audã şi de acum nu mai este slugã ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este fricã de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”.

Şi Domnul a zis lui Avraam când voia sã jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de Dumnezeu, însemnând desãvârşita fricã ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate poruncile lui, lãsându-si toate ale sale şi nemernicind în pãmânt strãin şi intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu?

Însã dupã toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşatã ispitã a jertfirii fiului sãu şi a arãtat dragoste desãvârşitã cãtre Dumnezeu, hotãrând sã junghie pe unul nãscut, fiul sãu Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te temi tu de Dumnezeu.

Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârşitã fricã a sfinţilor i-a zis pentru cã sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo platã fãceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva împotriva lui Dumnezeu.

Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica.

Însã, precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desãvârşirii, dupã cuvântul: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Şi iarãşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârşitã a sfinţilor.

Cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pãzeşte de toatã rãutatea, cãci zice: de frica Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate.

Cãci în ce chip sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se şi mulţumind pe stãpân, îndrãzneşte a cere şi platã, şi aşa multã vreme sluga mulţumind pe stãpân cu slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se alcãtuieşte între dânşii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un pãrinte; aşa şi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru platã, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungatã, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice apostolul.

Ajungem în starea fiului, iubind fapta bunã pentru însãşi bunãtatea ei şi temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim.

De aceea proorocul arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniţi fiilor, ascultaţi-mã pe mine şi vã voi învãţa frica Domnului; cine este omul cel ce doreşte viata şi care iubeşte sã vadã zile bune? Luaţi aminte, fraţilor la fiecare grai al proorocului, ca sã vedeţi câtã putere are. Întâi zice: veniţi cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugã: fiilor. Sfinţii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufãr durerile naşterii pânã se va închipui Hristos întru voi.

Dupã ce ne cheamã şi ne îndeamnã spre aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãţa pe voi.

Vedeţi îndrãznirea sfântului?

Noi când vrem sã grãim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiţi sã vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altã faptã bunã. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrãznire a zis: veniţi, fiilor sã vã învãţ frica lui Dumnezeu.

Şi adaugã: cine este cel ce voieşte viata şi sã vadã zile bune?

Apoi, ca şi cum ar rãspunde cineva cã el voieşte sã înveţe cum sã trãiascã şi sã vadã zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rãu şi buzele tale sã nu grãiascã vicleşug, tãind îndatã lucrarea rãutãţii prin frica de Dumnezeu.

A opri limba de la rãu înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu ceva, a-l pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel sã înşeli pe fratele tãu. Apoi zice: fugi de rãu şi fã bine. Întâi a grãit numai de câte un pãcat, adicã de clevetire, de minciunã, apoi a cuprins toate rãutãţile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adãugat: şi fã bine.

Pentru cã sunt unii care nu fac nici un rãu, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu nãpãstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu iubeşte pe altul.

Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rãu şi fã binele, arãtându-ne cele trei stãri de care am zis: întâi ne învaţã frica de Dumnezeu, apoi ne porunceşte sã ne depãrtam de rãu şi mai pe urmã ne îndeamnã sã începem şi bunãtatea. Cã de nu se va învrednici cineva a se opri de la rãu şi sã fugã de el, atunci lucreazã binele fireşte, povãţuindu-se spre sãvârşirea faptei celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea bine şi dupã rânduialã zice: cautã pacea şi o urmeazã pe ea; adicã nu numai sã o cauţi, ci şi cu multã sârguinţã aleargã sã ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa sfântului.

Când se va învrednici cineva sã fugã de rãu şi sã facã bine îndatã îi vine rãzboi de la vrãjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se strãduieşte nu numai de teama de a nu se întoarce iarãşi la rãutate, dar ca sã nu piardã plata ce nãdãjduieşte sã ia pentru binele fãcut. Astfel luptându-se şi fãcând rãzboi cu vrãjmaşul, face binele cu mare trudã şi zdruncinare. Iar când se va învrednici sã se umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci înţelege ce este scârba rãzboiului şi bucuria pãcii.

De aceea o iubeşte, se nevoieşte şi aleargã dupã dânsa, ca sã o câştige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la aceastã mãsurã? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupã cum zice adevãrul: Fericiţi fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însãşi desfãtarea de acest bine.

Nimeni altul nu ştie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desãvârşitã, precum am zis mai sus.

Iatã cã v-am arãtat ce este frica cea deplinã a sfinţilor şi ce este cea începãtoare; din ce te izbãveşti şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de Dumnezeu şi din ce se depãrteazã.

Pãrinţii au zis cã frica de Dumnezeu se câştigã din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare searã a felului cum ai petrecut ziua, şi iarãşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrãznire şi din locuirea împreunã cu un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un bãtrân: Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La care a rãspuns bãtrânul: mergi de locuieşte cu un om temãtor de Dumnezeu şi acesta te va învãţa.

Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trãirea fãrã de grijã, locuirea cu oameni fãrã fricã de Dumnezeu şi mai vârtos îndrãznirea, adicã neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea.

De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrãznire, adicã pentru neruşinare, a spus cã se aseamãnã cu o mare vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcã arde şi mistuie toate.

Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi rãutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevãrat aşa de rea îndrãznirea, a rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât neruşinarea, care este maicã a tuturor rãutãţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru cã dacã izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la rãu, e limpede cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile.

Dumnezeu sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!

Îndrãznirea este de multe feluri: prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea.

Din neruşinare ajungi la vorbã deşartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrãznire este şi de a te apropia de altul fãrã trebuinţã, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrãznirea, care se sãlãşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defãimare.

Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi sã nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi sã defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu mai mare decât îndrãznirea, pentru cã ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrãznire unul cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne grãim de rãu şi ne ocãrâm şi de vedem ceva spre care a cãuta nouã înşine nu ne este de folos, alergãm îndatã şi bârfim, îl aruncãm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburãm, şi nu numai îl zãticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispitã. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adicã, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele sãu.

Sã luam aminte, dar, fraţilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca şi de a fraţilor noştri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã ruşine unul în obrazul altuia. Cã şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând şi lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care ştii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã greşealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l ruşinezi, nu ca sã-l osândeşti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îţi spun, chiar şi duhovnicului tãu de vei spune o greşealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este pãcat. Cerceteazã-ţi, de aceea, bine inima. şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine sã taci şi sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mãrturiseşte cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ţi spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmaşul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuinţã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã ştii însa şi aceasta. Se întâmplã uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã şi se adaugã şi altã stricãciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se aţâţe tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.

De aceea, sã ne sârguim fraţilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, şi nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât şi pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci şi faţã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.

Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea cã fratele sãu râvneşte fie sã-l facã şi el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut, sã nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele sãu sã-şi facã voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacã el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã am pãzit aceasta: totdeauna, în toatã viata, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încã la mânãstirea avvei Seridon, s-a îmbolnãvit sluga bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul sã slujesc eu bãtrânului.

Cu atâta bucurie am primit porunca, încât sã mã credeţi fraţilor, cã apropiindu-mã de locuinţa bãtrânului, mã închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân, care avea şi viatã sfântã şi cuvânt minunat!

Şi în toate zilele, când îi fãceam metanie ca sã iau blagoslovenie sã mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grãi.

Şi zicea aşa: îţi spun odatã frate (cã aşa obişnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îţi spun odatã frate): Dumnezeu sã pãzeascã dragostea!

Cã pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele sãu, câştigã smerenia.

În alt rând îmi zicea: odatã îţi spun frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Pãrinţii au zis cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã înaintea fratelui nostru.

Alteori iar zicea: Zicu-ţi odatã frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutãţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos. Aşa, întotdeauna, bãtrânul îmi dãdea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multã luare aminte o pãzeam. Şi cu toate cã eram legat cu atâta dragoste de acel bãtrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbã, dar când simţeam cã vreunul din fraţi râvneşte ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul şi mã rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci, pãrinte sã slujeascã bãtrânului. Deşi nu mã slobozea egumenul şi nici bãtrânul, totuşi mã nevoiam pe cât îmi era cu putinţã sã fac voia fratelui meu şi în cei nouã ani cât am stat acolo, nu ştiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau de mâhnire. Sã mã credeţi şi aceasta. Odatã a venit dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la bisericã şi nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit sã-l canoniseascã, am alergat şi am cãzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarãşi, fie din îndemnul vrãjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi fãcea udul la cãpãtâiul meu, încât ajunsese umezeala pânã la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea nu-mi ajungea sã le omor de mulţime, iar când mergeam sã mã culc, toate se adunau pe mine. De ostenealã multã, adormeam şi nu le simţeam, numai când mã sculam gãseam tot trupul vãrgat de mâncãrimea lor. Insã niciodatã nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu sã fi grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc sau sã întristez pe cineva dintre fraţi.

De aceea, învãţaţi-vã şi voi iubiţilor, sã purtaţi greutatea unul altuia, învãţaţi-vã sã va ruşinaţi unul de altul. Iar dacã cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se tulbure sau sã se scârbeascã, ca sã nu-şi piardã osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburatã şi neînstare a suferi puţinã ispitã. Unul ca acela se aseamãnã pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndatã face ranã mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos sã aveţi inimã treazã, inimã viteazã, cuget întãrit spre rãbdare, ca sã puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate sã vã iubiţi unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grãdinarului, chelarului sau bucãtarului sau oricãrui frate, sã se nevoiascã a sãvârşi porunca, pãzindu-şi nesmintitã aşezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftã alunecând, nici altã voie a sa urmând; sã nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii stareţului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se va da sã nu o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare face şi nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea pravilii sale sã nu se ştirbeascã; cã nu voim ca cineva, lãsându-şi pravila sã facã rucodelie.

La orice slujbã vã aflaţi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã faceţi ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã ştiţi cã tot lucrul ce-l faceţi, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre.

Iar de se va întâmpla cã pentru aceasta sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare poruncã sãvârşiţi pãzindu-vã de netulburare, acea jumãtate din patru (acea optime adicã) care numai s-a început cu pace, se socoteşte drept opt (adicã un întreg de opt ori mai mult), pentru cã v-aţi oprit tot cu pace, aşa de mare preţ are netulburarea. Deci când lucraţi, de voiţi a sfârşi lucrul deplin, sã vã nevoiţi a urma şi porunca pazei voastre, împlinind şi ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoaşteţi cã negreşit se întâmplã smintealã din aceastã slujbã şi pricepeţi cã sau voi înşivã vă stricaţi, sau pe altul puteţi sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai bine sã lipseascã. Cã nu e bine a pierde cineva jumãtatea parţii a patra ca sã câştige pe cea de-a opta. (Poate aşa: e mai bine a pierde cineva jumãtatea parţii a patra – optimea adicã – ca sã câştige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plãcerea oamenilor; se stricã şi pe sine şi sminteşte şi pe fratele sãu.

Poate sã-l laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba sa, dar adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se pãgubeşte, decât se foloseşte.

Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fraţilor nu este biruinţã, ci pagubã; cã e mare pierzare a prigoni şi sminti pe fratele sãu numai ca sã isprãveascã lucrul slujbei sale; aceasta pãgubeşte şi al optulea şi nu se foloseşte nici de jumãtatea a patra. A rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi şi a-l mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbã, ori pentru hranã, mare pagubã faci, cãci ieşi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sã zicã al optulea şi jumãtate a parţii din patru. De aceea, iatã vã spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã şi va vedea cã se face tulburare sau cã se pricinuieşte vreo smintealã, mai bine sã lase ascultarea şi sã se lipseascã de slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie luişi sau fratelui sãu. Altfel, precum am zis, mult vã pãgubiţi, aceasta e adevãrata pierzare.

Vi le spun acestea nu ca sã gãsiţi pricinã de sfialã şi lenevire, sã pãrãsiţi ascultarea şi sã lãsaţi lucrurile sã se strice, cãlcându-vã însãşi conştiinţa voastrã, numai pentru ca sã fiţi fãrã de grijã; nici iarãşi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeţi în osânda neascultãrii şi sã începeţi a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc.

Cãci cu acest cuvânt de pricinã, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiţi şi sã depuneţi toatã silinţa ca sã faceţi orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind şi smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire.

De asemenea, vã zic sã va smeriţi unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiţi, ci dupã întâmplarea trebuinţei, decât sã vã tulburaţi pe voi ţi pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiţi şi sã vã pãgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeşte omul dintr-amândouã pãrţile şi nimic nu câştigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim.

Dar ce folos putem câştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bãtrânii cã de la vecin este şi viata şi moartea?

Acestea se cuvine, fraţilor sã le socotiţi pururi între voi şi sã vã aduceţi aminte de cuvintele sfinţilor bãtrâni. Sã vã nevoiţi cu dragoste şi cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. Astfel vã veţi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla şi veţi spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ţi fie fricã şi poruncile Lui sã le pãzeşti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava şi închinãciunea în veci.

Amin!

Avva Dorotei-Invataturi de suflet folositoare

CategoriiPacate
0 Shares