„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24,42).
Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare?
Trebuie să recunoaştem că nu. Moartea tot o mai aşteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni. Şi oamenii par a avea dreptate în privinţa asta: părinţii şi strămoşii noştri au aşteptat, şi ziua aceasta n-a venit.
De vreme ce nu vedem nimic, de ce să ne gândim că va veni în timpurile noastre? Ca atare, nici nu ne gândim; nu ne gândim şi nu o aşteptăm. Ce este atunci de mirare, dată fiind dispoziţia noastră sufletească, în faptul că ziua Domnului va cădea asupra noastră ca un fur?
Vom fi asemenea cu locuitorii unui oraş pe care mai-marele guberniei a făgăduit că îl va vizita curând. L-au aşteptat un ceas, 1-au aşteptat două, 1-au aşteptat o zi, pe urmă au zis: „pesemne că nu o să mai vină” şi s-au împrăştiat pe la casele lor. Dar numai ce s-au risipit ei liniştiţi, că guvernatorul a şi venit.
Aşa va fi şi cu noi: aşteptăm, nu aşteptăm, ziua Domnului are să vină, şi are să vină fără de veste, căci Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.
Dar nu este mai bine, oare, să aşteptăm, ca să nu fim prinşi pe nepregătite? Căci nu vom scăpa nepedepsiti.
Sf Teofan Zavoratul
