P

Predică la Sfinții 3 Ierarhi

Creștinism, este format, cu adevărat, numai din membrii Bisericii Ortodoxe, deși, când se spune „Creștinism”, foarte mulți înțeleg că el înseamnă Biserica + toate grupările eterodoxe „creștine”.

 

„Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia, cu 12,7% din populație musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 – 1,65  miliarde de adepți sau 22-24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea

mai rapidă creștere după numărul adepților din lume”.

Cine sunt evanghelizatorii islamului? Lor cine le mărturisește adevărul? Europa se declară a fi 76% „creștină”.

Însă „Catolicii sunt cel mai mare grup creștin de pe continent (reprezentând mai mult de 46% din creștinii europeni), al doilea cel mai mare grup creștin în Europa sunt Ortodocșii, care înglobează

35% din creștinii Europei.

După Reforma Protestantă începută în secolul al XVI-lea, 18% din creștinii europeni sunt parte a religiei Protestante, de asemenea, reprezentanții religiilor creștine neoprotestante (Baptiști, Adventiști,

Penticostali, etc) reprezintă 1 % din populația creștină a continentului.

 

 După populație, Rusia este cea mai mare țară creștină din Europa, urmată de Germania și Italia”.

Și Rusia e singura țară ortodoxă din Europa, care nu agreează Uniunea Europeană, în Germania „26.5 de milioane sunt protestanți (32.3%), iar 25.5 de milioane sunt catolici (31.0%)”, pe când, în Italia,

Biserica Romano Catolică e majoritară, având 81, 2 % din populația țării.

 

Cineva estima Biserica Ortodoxă ecumenică, din toată lumea, ca fiind formată din peste 500 de milioane de credincioși. Adică ortodocșii, pe tot globul pământesc, nu sunt nici jumătate din populația Indiei și suntem de 3 ori mai puțini decât musulmanii.

 

Și atât de rău stând lucrurile, noi ne permitem să ne certăm între noi, să provocăm schisme, să stăm degeaba, când Biserica are de convertit miliarde de oameni.

 Ce au făcut Sfinții 3 Ierarhi astăzi pomeniți în materie de teologie și de slujire a Bisericii? Au cinstit și apărat dogmele Sinoadelor Ecumenice, au iubit Tradiția Bisericii și nu au luptat împotriva ei, au

predicat ore întregi despre teologia Scripturii și au apărat teologia și viața și Tradiția Bisericii în toate scrierile lor.

 

Toți au iubit Biserica cu prețul vieții lor și nu lea trecut niciodată prin cap ideea…să facă ei „o altă Biserică mai bună, mai sfântă și mai dreaptă”. Ci ei au slujit Biserica, i-au învățat pe oameni adevărul lui

Dumnezeu, i-au creștinat și educat prin tot ceea ce au făcut și ne educă și ne fac ortodocși și pe noi, cei de azi.

 

Că nu e de ajuns doar să te botezi și să vii la Slujbe și să stai spectator la ceea ce se face în Biserică, ci trebuie ca cineva să-ți explice toate pe îndelete. Și cărțile lor, ale tuturor Sfinților Părinți, sunt vorbirea

de taină prin care noi ne conștientizăm statutul eclesial și devenim cu adevărat ortodocși. Adică punând în lucrare harul lui Dumnezeu primit în Biserică și trăind și slujind Biserica prin tot ceea ce facem.

 

Dar ca Sfinții să ajungă la urechea inimii noastre trebuie să le citim cărțile. Adică trebuie să mergem mai puțin la mall, să vedem mai puține filme, mai puține glumițe online, pentru ca să citim mai

mult.

Dacă ne ocupăm de teologie mai mult și de politică mai puțin, se vede. Iarăși, dacă ne ocupăm de măturarea casei sufletului nostru prin spovedanie și împărtășirea cu Domnul, se vede și asta.

 

Dacă venim la Biserică pentru ca „să avem de unde ne întoarce” și dacă facem pomeniri pentru cei adormiți „că așa se face” și dacă ne cununăm tot pentru că „așa e obiceiul”, se văd și acestea. Se văd de la o poștă. Și ele arată ce facem și ce nu facem noi. Cine suntem.

 

Și cine suntem…aceia și mergem la Dreptul Judecător, după moarte, ca să ne dea fiecăruia după faptele noastre. Iar El nu ne va confunda pe niciunul dintre noi cu un mare Sfânt al Lui, pentru că El ne știe pe fiecare în parte din veci.

Pe El nu-L putem minți, pe El nu Îl putem duce cu vorba, pentru că

cuvântul Său e adevărul și judecata Lui e fără cusur și e veșnică.

 

Așadar, iubiții mei, în această zi și în toate zilele vieții noastre, noi trebuie să prăznuim pacea, bucuria și sfințenia Bisericii!

 

Trebuie să prăznuim praznicele Bisericii și nu să ne inventăm fiecare „praznice” după bunul plac. Căci Biserica, pe fiecare zi, ne indică pe

cine trebuie să pomenim, ce fel de mâncare trebuie să mâncăm, cum trebuie să trăim și să vorbim, și ce stare sufletească trebuie să avem.

 

Pentru că, dacă sâmbăta, noi îi pomenim pe cei adormiți, ce stare putem avea? De pocăință și de rugăciune, de milostenie pentru cei adormiți ai întregii lumi. Iar dacă astăzi e praznic teologic, praznic

de bucurie, praznic de iubire față de Sfinții 3 Ierarhi, ce trebuie să facem? Nicidecum să plângem, ci să ne bucurăm împreună, să fim împreună la Biserică!

 

Dar când scrie în calendar că e post, noi ce trebuie să facem în acea zi?

 

 Să postim!

 

 Și postul nu e niciodată singur, ci el e plin de rugăciune, de metanii,

de închinăciuni, de fapte bune în folosul oamenilor. Adică postul ne face dinamici, după cum și prăznuirea ne propune același dinamism. Dar postul ne propune un dinamism impregnat de durere pentru păcatele noastre, pe când praznicul bucuriei ne propune un dinamism plin de veselie duhovnicească, teologică. Plin de rugăciune și de

mulțumire bucuroasă pentru toate binefacerile lui Dumnezeu revărsate întregii lumi.

 

Și după cum, în Săptămâna Mare, nu putem face Nuntă și chefuri, în Săptămâna Luminată nu putem să fim triști, dacă trăim în ritmul de viață al Bisericii. Pentru că ritmul de viață al Bisericii e unul sfânt, e dumnezeiesc, și el îmbină perioadele de post cu perioadele fără restricții culinare, îmbină pocăința cu veselia, îmbină prăznuirea cu tânguirea, pentru ca să nu fim niciodată unidimensionali, ci întotdeauna paradoxali. Adică înțelegând, deopotrivă, bucuria și

tristețea, plânsul și veselia, milostivirea și pocăința.

 

Tocmai de aceea, toată lumea evlavioasă fuge la Părintele duhovnicesc, aleargă la el pentru sfat și pentru rugăciunile lui, pentru că el știe toate dramele și bucuriile oamenilor, neputințele, ispitele și învingerea lor, din viața și experiența sa, și știe să îmbine,

în același timp, stări care par multora opuse, antagonice.

 

Pentru că o femeie vine la el ca să îi vorbească despre ea și despre fiul ei, care nu vrea să vină la Biserică, un bărbat vine să întrebe dacă trebuie să se căsătorească cu o anume femeie, un altul vine pentru

o bucurie, pe când altul pentru o tristețe, și toți aceștia vin unii după alții sau mai mulți în același timp, pentru că știu că el poate să îi înțeleagă și să le vorbească la toți potrivit stării și nevoii lor.

 

De ce nu sunt așa toți oamenii?

De ce nu pot fi toți creștinii gazde primitoare ale altora și să trăiască

și bucuriile și tristețile oamenilor în același timp?

 De ce nu vrem să trăim această oboseală sfântă de a ne face tuturor toate?

 

Pentru că nu ne place să fim profunzi, ci mici la suflet, ranchiunoși, egoiști, gândind numai pentru noi și ai noștri, și nevrând să ne vadă cineva josnicia.

 

 

Dar ea se vede, iubiții mei! Părintele duhovnicesc vede patimile oamenilor, după cum noi ne privim în oglindă. Numai că el privește în oglinda care nu deformează realitatea. În oglinda în care

virtutea e virtute și patima e odioasă, oricare ar fi ea.

 

De aceea, când nu înțelegeți ce vă spune Duhovnicul, nu dați vina pe el!

 

Întrebați-vă unde greșiți. Și de ce nu îl puteți înțelege, dacă el vorbește

românește.

Și veți vedea că problema e întotdeauna în noi și nu în alții. Căci dacă nu am avea probleme ontologice, adică patimi vii și urâte, i-am vedea pe alții cum ne vedem pe noi înșine. Le-am vedea sufletul după cum ținem peștele în palmă, ca să îl curățăm de solzi.

Dar pentru că suntem murdari ca și ei, ne scoatem ochii degeaba unii altora, ne ciondănim fără rost, pentru că problema e în noi, e a

noastră și nu a altora. Și problema noastră, adică patimile noastre nu dispar când vrem noi sau nu putem să presupunem că ele nu există, pentru că ele sunt acolo, în sufletul nostru, ca leii în cușcă. Și ele,

patimile, ne mușcă și pe noi, îi mușcă și pe alții și sunt un rău social, un rău comunitar, un rău planetar.

 

Pentru că, înainte să se încindă pământul de căldură, din cauza poluării, noi ne încindem de ură și de desfrânare, de nesimțire și de răutate. Și problema noastră e problema întregii lumi, pentru

că ne asemănăm la patimi unii cu alții, chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, noi, cei din România, cu cei din Taiwan sau din Rusia.

Dar și ei au aceleași probleme ca și noi. Și nu ni le putem vindeca decât în Biserica lui Dumnezeu, cu mult efort, spovedindune

și împărtășindu-ne des, luptând cu toate patimile din noi și fiind oameni ai comuniunii și ai milostivirii.

 

E zi de praznic, zi de bucurie! Să ne bucurăm, așadar!

 

Dumnezeu să ne umple de dragostea Sfinților 3 Ierarhi pentru Biserica Lui și pentru teologia lui Dumnezeu!

 

Amin.

 

Pr. Dr. Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13

0 Shares