T

Taina iubirii pentru tinerii de azi

 Iubireaiubirea este smerită și sfântă și nu se naște din păcat, este o taină ce nu are nici început, nici sfârșit. Și azi vedem cum, creștinii sau în general, tinerii, nu mai înțeleg această taină a iubirii, deoarece au ajuns „iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4).

 

„Au părăsit dragostea cea dintâi” (Apocalipsa 2, 4), încât nimic nu mai este firesc; nici măcar viețile de familie nu mai sunt ca odinioară, părinții își părăsesc copii, copii se îndepărtează de părinți, relația dintre soți este întreținută nu de iubirea lor în Hristos, ci aparent este un schimb material, lipsit de valori morale; încercăm să ne încălzim inima apropiindu-ne de lucruri deja reci.

 

Nu vreau să critic, ci vreau să trag un semnal de alarmă, care sper să fie auzit și că măcar unii dintre noi vom încerca să ne apropiem cât mai mult de normalitatea vieții, așa cum a rânduit-o Dumnezeu.

 

Căci Dumnezeu nu a interzis nimic; după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul „nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecului; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele ferești” (Filocalia 2, p. 77).

 

Dar nu, tinerii nu mai văd nunta ca o taină a iubirii, ca o „taină mare în Hristos și în Biserică”, care are ca scop desăvârșirea personală a soților și procreația, ci pentru ei căsătoria a devenit un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri și o asigurare împotriva neputințelor de la bătrânețe.

 

Un mare părinte ne spunea că tinerii căsătoriți Îl privesc pe Hristos când se privesc unul pe altul. Așadar cum se poate ca o astfel de taină să se împlinească, dacă nu în Hristos și-n Biserică? Cum poate ca unirea acestor tineri să se desăvârșească, dacă ei nu vor căuta mai întâi această desăvârșire în Biserică, în Hristos? Că după cum, oarecând, Eva a fost făcută din coasta lui Adam, și Biserica s-a întemeiat tot din coasta lui Hristos, așa și tinerii căsătoriți, trebuie să-și întemeieze dragostea lor într-o continuă jertfă a unuia pentru celălalt. Și cum vor putea aceștia să se jerfească dacă nu vor căuta să se facă mai întâi bineplăcuți lui Dumnezeu.

 

Ce poate însufleți mai mult iubirea unor tineri decât iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă asupra lor ca apa asupra roatei morii, animând astfel viețile lor? Ar putea ei să fie vii fără de Dumnezeu? Ar putea să se iubească dincolo de moarte dacă în viața lor nu e Însuși Dumnezeu, dacă viața lor moare? Nu! Și cum ar putea astfel, dacă Dumnezeu unește fără să despartă sensul vieții lor?

 

Tinerii în timpul cununiei se întâlnesc cu Dumnezeu care este iubire, ca acasă cu ei să ducă un simbol, și dacă doriți putem spune un simbol al Lui. Acesta fiind inelul, deoarce prin inel se înțelege o continuitate fără de început și fără de sfârșit, așa precum numai Dumnezeu este. Așa să fie și iubirea dintre ei, o iubire fără de început și fără de sfârșit, o iubire în care își are sălaș și Dumnezeu.

 

Și cum să-și facă sălaș Însuși Dumnezeu în iubirea lor sau iubirea lor să sălășluiască în Dumnezeu, când aceasta e plină de egoism, nimeni nu mai caută schimbarea de EU. Mai e cineva care să spună: „Nu eu, ci TU ești viața mea!”? Nu! Și când spun „nu”, o spun cu toată convingerea! Mă uit în jur, recunosc, se vede pe fețele tinerilor o sclipire a iubirii, dar acea sclipire nu este a jertfei pentru celălalt care dă naștere în inimile lor luminii lui Hristos. Acea lumină, lumina lui Hristos, ar trebui să se vadă pe chipurile noastre când spunem cuiva că-l iubim.

 

Această schimbare de ”eu” este chiar păstrarea integrală a identității, fiecare trăiește prin celălalt, viața amândurora realizează un „sine unit”, și când spun „sine unit”, vreau să înțelegem că mă refer la ceva mai mult decât noțiunea de „noi”.

 

Sfântul Grigore de Nyssa ne vorbește despre „intensitatea agapică” prin cuvintele: „A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui”. Oare pot tinerii să se iubească astfel încât „erosul uman purificat în focul intimității divine să se transforme în iubire absolută”?[1] Nu zic că n-ar putea aceasta, ci numai că ei nu mai tânjesc după Hristos, nu mai doresc desăvârșirea. Nunta constituie pentru cei doi o „naștere” tainică în Trupul unic al Bisericii și începutul „eternei călătorii” a lor către Împărăția veșnică. Dacă nunta ne duce la o astfel de înălțime, de ce să nu o sfințim? De ce se mai caută plăcere, de ce lumea nu mai are timp să petreacă cu Dumnezeu, și toți vor doar să bifeze o prezență în Biserică, la cununie, și la toate aceste etape ale vieții? S-au lăsat corupți de lucrurile mârșave care i-au fost oferite de viața de desfrâu.

 

Cum ne vom povățui pruncii sau pe cei mai tineri ca noi, dacă noi înșine suntem mișei? De unde se vor deprinde ei cu adevăratele moravuri?

 

În 9 decembrie prăznuim Zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și totodată și pe proorocița Ana, mama proorocului Samuel. Iată două exemple de mame, care nu numai că au dus o viață în post, milostenie și rugăciune, dar pruncul lor s-a născut din rugăciune ca să trăiască în rugăciune.

 

Câte soții își mai pleacă genunchiul la rugăciune, câte mai duc o viață în curăție, milostenie și post? Dar să nu priviți aceasta ca și cum ele ar trebui să-și asume toată vina pentru fuga noastră de biserică, de traiul în Dumnezeu! Și cum ar putea!? Vina pe de-o parte e a lor, dar pe de cealaltă parte e și a soților lor. Amândoi trebuie să fie exemplu în viețile pruncilor, amândoi trebuie să caute un echilibru în educarea lor.

 

Și nici nu e imposibil ca o femeie să nu se ”strice”, dacă din partea soțului sau a tatălui nu mai primește acea siguranță, că în orice mediu s-ar afla ea poate să se comporte pe deplin ca femeie, că vulnerabilitatea ei nu va încerca să fie pătrunsă de ochii cei răutăcioși care o vor anula ca femeie, ca persoană.

 

Ne întrebăm de ce femeile au renunțat la feminitatea lor!? Dar de ce nu ne întrebăm, de ce bărbații nu mai pun feminitatea femeilor în valoare? De ce le tratează ca pe niște slugi, un material prosper pentru menținerea neamului? Uitând că prosperitatea stă tocmai în faptul că ele se nasc spre a crește, spre a da naștere, nu spre a se pierde în neantul bărbatului lor!

 

Uităm că un gest mărunt poate mișca o inimă din temelii. Uităm că nici un om nu e rău, fie bărbat sau femeie, ci rău este tocmai faptul că aceștia preferă să trăiască fără de marea iubire a lui Dumnezeu. Cu toții ne credem îndreptățiți să etichetăm și să catalogăm pe cei care sunt diferiți de noi sau că să trăiesc în lipsa bunelor moravuri. Dar nu e așa, suntem întreptățiți să criticăm păcatul, dar omul ba.

 

Aș vrea să va dau și-un alt exemplu, nu de alta, dar să nu vă las impresia că încerc să scuz femeia de lipsa feminității ei. La urma urmei și un bărbat care își uită verticalitatea ar trebui criticat, să-i punem etichete, nu? Dar cine suntem noi, suntem noi de la Protecția Cosumatorilor, să spunem: Da, aceste persoane sunt ” comestibile” comuniunii cu ele! Cine a spus că un consumator sau o beată consumatoare nu sunt oameni? Chiar credeți că ei beau, fură sau fac altele doar pentru ca să ne irite pe noi, doar pentru că ignoră mesajul nostru de convulsie expus la fiecare relaționare cu aceștia? Nu! Și vă spun: nu sunt așa credincioșii! În schimbul etichetarii, repulsiei aș dori cu toții să încercăm să găsim sursa durerii lor, iar dacă nu, măcar acel lucru mărunt care a mai rămas în ei, acel lucru care ne poate ajuta să-i percepem ca oameni.

 

Dumneavoastră ați acuza un bărbat, mai exact un tată care și-a petrecut majoritatea timpului în fața paharului sau departe de sensul familiei? Care a uitat că trebuie să facă parte și din copilăria pruncilor săi? Eu, nu! Nu l-aș acuza, nu i-aș reproșa nimic și nici nu l-aș judeca, pentru că am cunoscut un astfel de om, și pot spune că nu a uitat să fie tată. Un singur gest al său diferit de comportamentul său zilnic, te poate mișca pentru totdeauna. Momentul în care tatăl meu a renunțat la un deț, doar pentru a-mi cumpăra o înghețata, m-a învățat de mic copil că gesturile mărunte definesc omul. Nu a fost un lucru mare, dar acea înghețată a rămas o amintire vie! Din astfel de gesturi am învățat iubirea!

 

Să fie oare gingășia unei femei surâsul lui Dumnezeu din viața bărbatului, iar tăria unui bărbat mângâierea lui Dumnezeu, pe care o femeie o primește la fiecare pas? Vă las să vă gândiți și apoi să vă răspundeți. Eu știu răspunsul, sper să-l trăim cu toții!

 

Bărbatul găsește în femeie unitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el; prin femeie, Dumnezeu vorbește bărbatului într-un mod deosebit și mai intim, însăși crearea femeii constituind o revelație a lumii divine.

 

În cele din urmă nu pot să nu vă las acest gând: să iubim în sensul sfințeniei divine ca viața noastră să fie o liturghie perpetuă. Cu alte cuvinte, sfințenia în viața de familie este esența căsătoriei însăși, ridicată în creștinism la demnitatea de taină. Prin natura ei intimă Nunta este sfântă.

 

Caracteristica iubirii conjugale trebuie să fie setea, dar nu o sete numai după unitatea de gânduri, de sentimente sau atitudini, ci după o unitate mai adâncă: unitatea ființială, care este, la rândul ei, unitatea dintre har și natură.

 

Și nu în ultimul rând aș vrea să nu uităm cu toții că nașterea de prunci nu înseamnă altceva decât că aceștia sunt o invazie îngerească, a-i aduce în lume înseamnă a coborî cerul pe pământ, chiar în condițiile căderii în care ne aflăm.

 

„Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.” (Psalmul 138, 14)

 

Amin.

 

Teodora – Angelica Dunca

CategoriiDragostea INIMA
0 Shares