Cuvânt de laudă la Sfântul Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic
În al său cuvânt adresat Sfântului Arhid. Ştefan, Asterie, episcopul Amasiei, scoate la lumină cele mai importante amănunte legate de sărbătoarea celui dintâi mucenic al Ortodoxiei. Este o cuvântare care se împarte în trei şi care menţionează în prima parte importanţa sărbătorii acesteia pentru creştinătate, arătând măreţia martirajului Arhidiaconului Ştefan, în cea de-a doua face referire la Saul şi încheie cuvântarea cu cea de-a treia parte, de natură dogmatică, în care se leagă de rătăcirea şi eresul lui Sabelie în privinţa amestecului ipostaselor Sfintei Treimi.Am extras, aşadar, cele mai importante fragmente ale acestei cuvântări, tocmai pentru a nu lungi prea mult postarea şi pentru a lăsa loc şi pentru câteva însemnări personale pe marginea ei.
Noul Abel
Aşezarea acestei sărbători, a Întâiului Mucenic Ştefan, lângă slăvitul praznic al Naşterii Domnului, nu este deloc întâmplătoare, fiindcă “sărbătoare vine după sărbătoare, şi prăznuire ia locul prăznuirii! Suntem chemaţi de la rugăciune la rugăciune şi sărbătoarea în cinstea robului ia locul prăznuirii Naşterii Domnului”. Dar nu numai acest lucru este de ajuns pentru ca Biserica să aşeze cinstirea lui Ştefan lângă cea a Domnului, ci e dovedită şi de jertfa prin sânge a întâiului mucenic ca răspuns al oamenilor la jertfa sângeroasă a Mântuitorului, “ca să plătească prin sânge harul dat (nouă) în locul sângelui”. Sângele martiric al lui Ştefan vine, aşadar, ca răspuns uman la harul primit prin Întruparea, Patimile şi Învierea Mântuitorului, şi în locul sângelui vechi vărsat de frate contra frate, “care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu”. El, Ştefan, este primul creştin care, “în lupta cu păcatul, s-a împotrivit încă până la sânge”.
“După cum Cain, acel ucigaş de frate, a săvârşit uciderea fratelui său, tot astfel şi Ştefan cel preafericit a fost primul care a sfinţit, prin pătimirile sale evlavioase, pământul cu propriul său sânge, bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintâi prin faptele sale de vitejie”.
Asemenea lui David
Ştefan este “primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers: David l-a biruit pe Goliat cu pietre (1 Reg. 17, 32-52), tot cu pietre şi Ştefan pe diavol; cel dintâi, prin pietrele cu care era lovit”. În acest chip Ştefan a urmat drepţilor din Vechiul Testament, preschimbând lupta în sens invers, duhovnicesc, adică împotriva diavolului şi a uneltirilor acestuia. Dacă Moise s-a urcat pe munte pentru a primi tablele legii, Ştefan în schimb şi-a făcut munte din pietrele cu care era lovit, văzând slava lui Dumnezeu şi, mai presus de toţi proorocii, pe Hristos şezând de-a dreapta Tatălui. A văzut, pe cât îi era cu putinţă posibil omeneşte, Treimea. Culmea, el, văzătorul de Dumnezeu, era acuzat pe nedrept de evrei, care “au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”, căci zicea “că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta (sinagoga) şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”. Iar el strălucea mai mult decât Moise, care şi-a acoperit faţa cu văl. Şi era acesta precum un heruvim, căci “au văzut faţa lui ca o faţă de înger”. El spunea în fapt aceleaşi cuvinte pe care şi Mântuitorul le spusese mai înainte evreilor, primind astfel aceeaşi învinuire ca şi Hristos, aceeaşi moarte, aceeaşi începătură a sângelui vărsat.
Pârga mucenicilor
“Stătea singur înconjurat din toate părţile de un popor de ucigaşi. În acel ceas nu era alături de el nici prieten, nici cunoscut, nici rudă”. Singurul care i-a stat alături în acele momente, îmbărbătându-l, a fost Dumnezeu revelat în Treime. Eli, Eli lama sabahtani? ar fi fost cuvintele cu care ar fi strigat şi Ştefan în acele momente dacă Dumnezeu nu i s-ar fi descoperit. Acea vedere i-a dat puterea să se roage zicând pentru cei ce îl loveau cu pietre “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Însă “nu i-a trimis în ajutor un înger, ca apostolilor în temniţă (FA 5, 19-20; 12, 6-10), nici o putere slujitoare sau un semn, ci S-a arătat El Însuşi. Ştefan a fost pârga mucenicilor; iar cea dintâi faptă de mucenicie trebuia să fie desăvârşită, pentru ca mucenicii cei ce vor fi zidiţi în urmă să ia un reazim tare de râvnă şi să nu fie imitatorii fricii […] Pentru aceasta Dumnezeu S-a arătat din cer lui Ştefan”.
Diaconia. Imitarea patimilor lui Hristos
Ştefan a fost numit primul între cei şapte diaconi aleşi să slujească poporul. Această începătură a diaconiei, a slujirii, se aseamănă cu cea a Domnului, Primul care a slujit omului după căderea din Rai, spălând noroiul cel dintâi al păcatelor de pe tălpile alunecărilor noastre. Precum Mântuitorul, şi Ştefan a fost scos afară din cetate, prin poarta care acum îi poartă numele, fiind omorât, deşi era nevinovat: “Trăgându-l afară din oraş pe omul purtător de Hristos, care purta răbdarea ca şi Hristos crucea, vindecă răul săvârşit tot prin rău, se apără de ucidere prin ucidere şi adaugă crucii pietrele. Au aşezat pe un loc şes pe de trei ori fericitul Ştefan, trupul acela înalt, trofeul mare al mucenicilor”. Cu armele lor, cu pietrele, Ştefan şi-a construit mormântul plin de lumină, făcându-i temelie tare, ziduri groase şi boltă cu cruce. El a biruit moartea cu moarte şi pietrele cu Piatra Cea din capul unghiului. Ca un trofeu ce stă la înălţime din pricina măririi, aşa şi Ştefan strălucea ca aurul dintre pietre. El era diaconul Pietrei Celei din capul unghiului. Asterie îi arată clar pe ucigaşi: “Mâna evreiască a săvârşit omorul”!
Punctul culminant al martirajului nu a fost doar felul cum a fost omorât Ştefan ci, cu mult mai cutremurător, felul cum s-a adunat el pentru ultima rugăciune, căci “n-a căzut necuviincios, ca cei mai mulţi oameni. N-a căzut lungit cu faţa la pământ, nici n-a fost doborât pe o coastă, nici n-a căzut trupului lui pe spate; ci a căzut, punându-şi genunchii în chipul plin de cuviinţă al unui om care se roagă”.
Identitatea de suferinţă
Făcând referire la cel care păzea hainele ucigaşilor, la Saul din seminţia lui Veniamin (“Veniamin, lup răpitor”), Asterie îşi aduce aminte de ostenelile purtate de acesta după convertirea sa, făcându-se apostol pentru Evanghelie, zicând: “Voi râde cu multă plăcere când te voi auzi vorbind despre suferinţele tale (Pavel) pentru Evanghelie, enumerând printre alte primejdii şi pe aceasta: “Odată am fost lovit cu pietre” (II Cor. 11, 25). Trebuia ca să fii justificat de pietrele aruncate în Ştefan prin pietrele primite de tine, şi să curmi crima păcatului prin identitatea de suferinţă”.
Contra lui Sabelie
Vederea lui Ştefan în timpul pătimirii sale a fost peste veacuri mărturia Bisericii împotriva eresurilor, a celor care uneau sau confundau persoanele şi ipostasele Sfintei Treimi, căci “Dacă Dumnezeu ar fi săvârşit vedenia numai pentru folosul lui Ştefan, era de ajuns numai vocea din cer, cum s-a întâmplat mai înainte în timpul botezului Domnului (Mt. 3, 17) […] Acum, însă, S-a arătat lui Ştefan în vedenie pentru alte pricini, şi, mai cu seamă, având în vedere rătăcirea lui Sabelie […] care avea să introducă în lume amestecul ipostaselor Sfintei Treimi”.
Această vedere îi descoperă lui Ştefan pe Dumnezeu în Treime de persoane, nu doar Tatăl şi pe Fiul de-a dreapta Sa, ci şi pe Sfântul Duh împreună cu Ei, deoarece atunci când “cauţi prezenţa Duhului, uită-te puţin mai sus de pietre şi de uciderea lui Ştefan şi vei găsi că Duhul vorbeşte înainte de a avea loc vedenia; El este împreună cu Ştefan şi pregăteşte mai departe pe atlet” , iar dacă “însă despre Sfântul Duh s-a scris mai înainte şi în urmă a vorbit Tatăl şi Fiul, schimbarea ordinii persoanelor nu pângăreşte deloc credinţa. Scriptura obişnuieşte să facă lucrul acesta”.