Fac metanii, citesc diferite rugaciuni, multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea nu ma indrept.
Amintirile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si incetez atunci a ma mai ruga.
Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt trecatoare si pier ca niste nori.
Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o lacrima nu curge din ochii mei.
Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat.
Astept bunurile cerute in rugaciune si, fara a rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc. Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le am.
Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept spre Mantuitorul; sunt bogat si nu cer Domnului bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul.
„O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie in duh si in adevar”
Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma trasneste fulgerul.
Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.
0, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvinteaza-ma sa incep a ma ruga macar cu rugaciunea “Tatal nostru” sau macar cu “Doamne, miluieste!”.
