Iubiții mei,
oamenii, azi, au o problemă evidentă cu…iertarea.
Nu vor să fie iertați când le e bine…ci numai când le e rău.
Când nu mai au un punct de sprijin…când nu mai văd nicio licărire de speranță la orizont…izbucnește în ei dorința de a-și cere iertare.
O dorință fremătătoare, dureroasă, care nuși mai găsește cuvintele…
Și asta, pentru că știu ei ce știu: bătrânețea și moartea e un chin de unul singur…
Numai că iertarea e bună, e foarte bună, la tinerețe, e ca apa pentru plante la tinerețe…și nu la bătrânețe…când iertarea e mai mult împăcare și mai puțin asceză…
Căci iertarea e bună când trebuie să rodești și nu când trebuie să mori.
Și vorbesc aici de iertarea…primită de la Dumnezeu și apoi de iertarea între noi, oamenii…
Avem nevoie, ca de apă, ca de aer, ca de puls…la tinerețe…de iertare…
Pentru că atunci trebuie să ne decidem de care parte…ne situăm: de partea lui Dumnezeu…sau de partea morții…
Iar a te situa departe…de Dumnezeu…înseamnă a te arunca în hău…
Mai devreme sau mai târziu vom înțelege cu toții importanța alegerii din vreme…
Pentru că ea, alegerea de a ne curăți viața de patimi înseamnă lupta continuă pentru verticalitate.
Și Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] teoretizează tocmai lipsa verticalității, adică cocoșarea pe care o aduc patimile…
Iar dacă stăm bine, cu pocăință și ne analizăm, vedem că toți suferim de cocoșare…
Suntem niște bătrâni anchilozați de mici…pentru că suntem experți în rele, adică în lucrurile care ne gârbovesc/ ne aduc de spate.
Iar Lc. 13, 11 ne dă dreptate în privința gârbovirii spirituale…pentru că ea e produsă de un pnevma astenias [pneu/ma avsqenei,aj]/ duh de neputință…
Pentru că răul nostru, răul care devine propria noastră stare existențială, e conlucrare cu demonii.
Și de aceea duhul/ demonul…demonii cu care conlucrăm sinucigaș de bine…sunt cei care ne gârbovesc/ ne cocoșează prin iradierea lor…pe măsură ce noi credem că păcatul e „un mod de parvenire”…sau „de maturizare personală”.
Dacă nu ați văzut oameni alergând cu ochii după bani…sau după prețuri…sau după a se poza cu cei care cred ei că „îi ridică” în ochii celorlalți…n-ați văzut cocoșații de top ai lumii noastre.
Sunt printre noi…suntem noi…oricare dintre noi…care preferăm neiertarea lui Dumnezeu în locul…iertării Lui.
Și noi, cei care greșim pe fiecare zi, avem nevoie continuu de iertarea Lui…
Știu: e „o problemă imensă” dacă ai conștiința păcătoșeniei proprii!
Pentru că cei din Biserica ta, unde te duci tu la slujbe…te iau la ochi dacă te spovedești și te împărtășești des.
„Ce păcate o fi având fata asta?! Dar ce stă băiatul ăsta atâtea minute la spovedanie?!”
Pentru că pe ei, de mult…sau niciodată nu i-a interesat împăcarea…
Dar pe dumneavoastră, dacă harul lui Dumnezeu v-a luminat despre importanța absolută a împăcării în viața dumneavoastră…să nu luați aminte la zgomotul de fond…ci să doriți des, foarte des…și să vă rugați, și să vă spovediți și să vă împărtășiți.
Pentru că de aici…din întâlnirea sacramentală cu Dumnezeu, de la întâlnirea cu El prin har și prin împărtășire…vine dezlegarea/ iertarea/ verticalizarea dumneavoastră.
De la Lc. 13, 12 înțelegem că iertarea păcatelor și vindecarea sufletească și trupească sunt amândouă dezlegare de astenie/ de neputință.
Ne despărțim interior de păcate și de boală…
Și a dezlegat-o, se spune, în Lc. 13, 13: punându-Și prea sfintele Sale mâini peste ea.
De aici noi, când dăm iertarea păcatelor la Sfânta Spovedanie, o dăm pe capul dumneavoastră…pentru că capul e cel care conduce toate mădularele.
Și dacă alegerile noastre sunt proaste, sunt păcate…adică sunt non-alegeri…atunci alegem să ne gârbovim ființa…să ne facem tot mai lași, tot mai corupți, tot mai pământești.
Căci ce înseamnă…să nu ai cuvânt?
Ce înseamnă să nu fii…vertical?
Înseamnă să nu urmărești niciodată să îți ții cuvântul, să nu faci lucruri frumoase…ci întotdeauna să promiți mincinos, să ne înșeli așteptările…pentru că tu însuți nu ai așteptări bune de la tine.
Și asta e canalia/ pramatia/ pușlamaua: cel care promite, înșală, face rele…cu bună știință.
Care face din propria sa capacitate lucrativă…o unealtă îndreptată spre rău, spre decimarea încrederii în oameni…
Domnul o vindecă de demonizare pe femeie [Lc. 13, 12-13]…de demonizarea cuibărită în ea de…18 ani [Lc. 13, 11]… 6 x 3: 18, adică de trei ori plinătate a răului.
Pentru că demonizarea e întoarcerea binelui spre rău…folosirea darurilor lui Dumnezeu spre rău…pervertirea binelui.
Fapt pentru care, adesea, Sfinții Părinți vorbesc cu îngăduință de omul neștiutor, căruia, dacă îi vestești adevărul îl primește cu inimă simplă/ bucuroasă…dar nu și de cel care pervertește binele, adevărul…de eretic.
Pentru că el lucrează sistematic împotriva adevărului…el știe că face parte dintr-o facțiune
religioasă târzie…și nu din Biserica de la început…și de aceea luptă împotriva acesteia…pentru ca „să se îndreptățească pe sine”.
Însă, ca și arhisinagogos-ul [o` avrcisuna,gwgoj]/ întâiul sinagogii de la Lc. 13, 14, cel care încearcă, în mod absurd, „să se îndreptățească pe sine”…în fața evidenței…adică cel care neagă evidența cu arme părut-aleadevărului, se face de rușine în fața judecății lui Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu a lăsat în lume o singură Biserică: Biserica ce vine în mod neîntrerupt de la Sfinții Săi Apostoli…și e mereu cu acea Biserică și nu a părăsit-o niciodată…și nu cu pseudo-bisericile târzii.
Iar Biserica Lui, cea condusă de El, dă lumii viață, viață dumnezeiască…și nu o ideologie updatată timpului.
Așa cum vedem că face Domnul, în Lc. 13, 16, când o scapă pe femeie de legătura Satanei…și nu acceptă moralismul-antiuman al mai-marelui sinagogii.
Pentru că acela considera sâmbăta o zi…goală de bucurie…atâta timp cât socotea că Dumnezeu nu poate să facă minuni sâmbăta.
Și Domnul îl duce pe falsul moralist la bou și la asin [Lc. 13, 15], adică la viața ca necesitate…spunându-i și spunându-ne că nu putem trăi nicio clipă…fără Viața noastră, fără harul Său, fără minunile Lui în viața noastră…darămite o zi…
Și că atunci când vrei să te împotrivești vindecării, iertării, sfințirii oamenilor…ești inuman cu ei…
Pentru că oamenii au nevoie de iertarea lui Dumnezeu ca de propriul lor sânge, ca de propria lor răsuflare, ca de viața lor…
Însă pentru ca să conștientizezi importanța iertării Lui…adică a vieții în har…trebuie să primești iertarea Lui…și să te nevoiești zilnic pentru a sta în iertarea/ în slava Lui.
Iar dacă iertarea lui Dumnezeu vine prin mâinile acestea, de carne, ale preoților și ale ierarhilor Lui…unde, în altă parte, trebuie să alergăm, decât spre ele?
Și care e Biserica Lui, decât aceea care ne iartă și ne sfințește pe noi în mod deplin?
Și când ne împărtășim cu Hristos euharistic, când bem din Agheasma Lui, când sărutăm Sfintele Moaște umplute de El cu har, când simțim slava Lui, din destul, în Biserica Sa, în Biserica Ortodoxă, atunci știm că suntem acasă…dar că suntem netrebnici, foarte netrebnici de măreția slavei Lui…
Au căzut de rușine/ s-au simțit umiliți, în orgoliul lor, cei care stăteau împotriva Lui [Lc. 13,
- …
Pentru că El dădea viață…dezlega de patimi…îi alunga pe demoni din oameni.
Adică era foarte pozitiv în viața lor…și nu le ținea doar predici.
Și mulți dintre ortodocși, care sunt amăgiți, într-un fel sau altul, și se duc prin casele „de rugăciune” ale neoprotestanților…vin apoi, când conștientizează căderea lor…și ne spun, la Spovedanie…cum au simțit golul duhovnicesc al acestora…în mijlocul vorbăriei lor continue…
Pentru că vorbirea predicatorială/ omilia/ predica trebuie să te ducă la Sfintele Taine.
Dar dacă nu au har, nu au Taine, nu au sfințenie în pseudo-bisericile lor, pentru că nu vin de la Hristos ci de la niște rătăciți obscuri ai istoriei…unde să te ducă?!
Însă Tainele Bisericii te duc la Dumnezeul nostru treimic, la Făcătorul cerului și al pământului.
Sfinții Părinți te duc la același Dumnezeu, Care există din veci și până în veci.
Întreaga creație, privită duhovnicește, vorbește despre măreția frumuseții și a
înțelepciunii aceluiași Dumnezeu treimic, Care e Dumnezeul nostru, al tuturor.
Și dacă studiezi cosmosul, omul, viața, istoria…nu te rușinezi de Dumnezeu…pentru că Îl vei simți, peste tot, în marea Sa bunătate și iubire.
Numai dacă nu studiezi, dacă stai prost cu știința…și foarte bine cu lenea…ai o poziție exclusivistă…nu te interesează alții…ci te mulțumești cu propria ta obtuzitate.
Dar dacă vrei mai mult pe fiecare zi…atunci vrei să Îl cunoști pe Dumnezeu și să îi înțelegi pe oameni.
Și să ne dea Dumnezeu, tuturor, darul de a-L căuta și a-L cunoaște pe El în Biserica Sa, în întreaga istorie și creație…și pe oamenii Lui!
Pentru că de aici vine viața, bucuria și împlinirea noastră de acum și veșnică. Amin!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș – Praedicationes (vol. 6)
