„Umblaţi ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea pentru că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16), le‑a scris Sfântul Apostol Pavel creştinilor din cetatea Efesului.
Povaţa apostolului este actuală şi în zilele noastre. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem tot mai multă agitaţie, oameni care se plâng tot mai mult de lipsa timpului, care aleargă în toate părţile, fără ca această alergătură să‑i împlinească sau să le aducă odihnă.
Viaţa pământească a omului este supusă scurgerii timpului, timp care a fost creat de Dumnezeu, Care i‑a dat un sens. Dumnezeu vrea ca timpul să fie pentru om un „timp al mântuirii”, mântuire ce este intrare în „veşnicia lui Dumnezeu”.
Dar ce este „Veşnicia lui Dumnezeu”?
„Veşnicia trebuie să fie plinătate de viaţă, spune părintele Dumitru Stăniloae, şi de aceea adevărata veşnicie trebuie să fie veşnicia lui Dumnezeu”.
Timpul nu este o consecinţă a păcatului strămoşesc, ci răgazul pe care ni l‑a dat Dumnezeu pentru a ne sfinţi, pentru a răspunde la iubirea Lui şi pentru a intra în comuniune de iubire cu persoanele Treimice, fiindcă „iubirea Sfintei Treimi este plinătate a vieţii” (Pr. Dumitru Stăniloae).
Atâta timp cât trăim în păcatele noastre, departe de Dumnezeu, egoist, timpul este pentru noi un „timp static, mort, ireal”, despre care părintele Stăniloae spune că „nu poate fi considerat timp, ci este pur şi simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală”.
Atunci care este timpul mântuitor?
Răspunsul îl găsim tot la părintele Stăniloae: „Timpul este real şi creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieţii sale cu ceilalţi şi cu viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu”. Această unire se face prin dragoste, aşa cum frumos ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea ţi‑l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor”.
Înaintarea noastră înspre celălalt, înspre fratele nostru şi înspre Dumnezeu, aşa cum am citit mai sus, se face numai în dragoste, luând exemplul iubirii existente între persoanele Sfintei Treimi. Această dragoste Trinitară se revarsă asupra întregii creaţii, asemenea unui râu de foc care mistuie păcatul şi nelegiuirea. „Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre, vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s‑au făcut plăcuţi lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dragostea adevărată este cea care „îndelung rabdă, care pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă şi care nu caută ale sale” (I Corinteni 4, 5, 7). Aceasta este dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu Care a intrat în timp, S‑a făcut asemenea nouă şi S‑a căit şi continuă să se căiască pentru păcatele noastre. Origen, tâlcuind versetele 39 şi 40 din cap. 2 al Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, spune: „Mântuitorul nostru Iisus Hristos suferă până la plinirea vremurilor amărăciunea păcatelor noastre”, iar Blaise Pascal spune: „Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii, nu trebuie să dormim în acest timp” (Cugetări, 553).
Dumnezeu ne‑a răscumpărat din iubire, dar cere la rându‑I să‑L iubim şi să ne iubim: „Iubiţi‑vă unii pe alţii precum eu v‑am iubit pe voi” (Ioan 13, 34).
Aşadar, iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, pentru a răscumpăra vremea şi pentru a intra în veşnicia lui Dumnezeu!
† Timotei, al Episcopiei Ortodoxe Romane a Spaniei si Portugaliei
