Primul gând pe care aş vrea să vi-l împărtăşesc este acela că viaţa noastră, în general, este privită şi este cerută să se ridice la un nivel spiritual. Până şi cei necredincioşi, până şi cei mai mari atei simt nevoia unei vieţi spirituale. Ei o numesc aşa sau o numesc viaţă sufletească, profană însă. Cu toţi, chiar dacă nu recunosc, au nevoie de ceva ce să le răspundă “setei” lor sufleteşti.
În acest sens aş vrea să amintesc o pildă a Mântuitorului – poate la această pildă nu v-aţi gândit niciodată la ceea ce vreau să vă amintesc – pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, pildă citită în acest post într-una din duminici. Nu ştiu dacă aţi sesizat dumneavoastră, acest bogat, acest om care avea multe bunătăţi încă dinainte, care avea hambare mari, suficiente pentru viaţa lui, pentru viaţa lui trupească – ca să fiu mai clar, atunci când Dumnezeu îi dă roade ţarinii -, el nu se adresează trupului, ci se adresează sufletului.
Trupeşte era împlinit, era mulţumit. Şi iată ce spune după ce îşi lărgeşte hambarele – mai bine zis îşi face planuri: “Şi voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi, şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; apoi voi zice sufletului meu: Suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” Sigur că suntem de acord cu toţii că omul acesta deja înnebunise.
Dacă are suflet – şi el spune că are, ba chiar nu numai că are, îl şi sâcâie sufletul său: în timp ce trupul se sătura, se odihnea, mânca şi bea, sufletul său tânjea, era înfo-metat şi însetat şi neliniştit. Iată, a venit vremea să dea sufletului său – ce? – să dea spiritului materie. E foarte adevărat! Se poate, dar nu în sensul în care a gândit-o el. Sufletul nu mănâncă, nu bea cum mănâncă şi bea trupul şi nu se odihneşte cum se odihneşte trupul. E adevărat, el se foloseşte de lucruri materiale şi se împlineşte uneori nu în lucruri nemateriale, ci prin ele: în acte, în fapte, în gesturi sufleteşti, spirituale, dacă vreţi duhovniceşti.
Dacă un necredincios, dacă un om nebun, dacă un om fără minte, dacă un ateu simte nevoia să meargă la un spectacol, la o expoziţie, să aibă în casa sa lucruri de artă, să asculte o muzică bună, să aibă covorbiri pe diferite teme care toate au ca scop împlinirea unei “sete” duhovniceşti, împlinirea “foamei” şi a “setei” sufletului lor, cu atât mai mult ar trebui să fim noi conştienţi nu numai de existenţa sufletelor noastre, ci mai mult, ar trebui să fim conştienţi că tot ceea ce observăm noi împlinit în noi nu se datorează – cum credea acel om căruia i-a rodit ţarina -, nu se datorează lipsurilor materiale, ci se datorează unui dezechilibru spiritual, unei neglijenţe crase faţă de suflet, faţă de viaţa noastră sufletească, duhovnicească.
În acest sens, eu vă spuneam că: cel mai fericit om este acela ce se poate mântui cu ceva mai puţin decât are, adică, cel ce nu pune accent pe viaţa lui materială şi se mulţumeşte cu cât are sau cu oricât ar fi, chiar cu mai puţin decât are.
Iată de ce, într-un fel, aş putea să dau un răspuns de ce lumea de astăzi este nemulţumită, este nefericită: pentru că se sprijină pe materie, pentru că, iată, de multe ori, ca şi omul din Evanghelie, căutăm şi noi toţi să ne satisfacem nevoile sufleteşti prin lucruri materiale.
Dacă intelectualul, sau nu numai, omul necredincios sau credincios, caută un lucru înţelept: să dea sufletului său—chiar dacă nu reuşeşte să-l potolească, să-l liniştească, să-l odihnească— lucruri spirituale profane, iată, Biserica ne oferă această posibilitate, şi nu o posibilitate, ne oferă sensul, rostul chiar, scopul vieţii noastre pe care să-l facem din urmărirea vieţii spirituale, urmărirea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Scopul vieţii să devină împlinirea acestei “foame” şi “sete” după Dumnezeu, după Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea Hristos ne sfătuieşte: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.”
Iată o dimensiune a vieţii sufleteşti, a vieţii duhovniceşti.
Pr Ioan Cojanu
