S

Sfantul Andrei – Apostolul neamurilor

“Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia…”. De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3,11), reiese că şi “sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu.

 

Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie, în secolul VIII, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, scria că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. In aşa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza că acest apostol “a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. În acelaşi Sinaxar se află o altă ştire, potrivit căreia, Sfântul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în Bulgaria), pe un ucenic al său cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 31 octombrie. Mult mai târziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XlV-lea) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) “în pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie în Sciţia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Sciţia Mică sau Dacia Pontică, locuită de greci, romani şi geto-daci. De altfel, istoricii bisericeşti ruşi socotesc că Sfântul Apostol Andrei a predicat şi în nordul Mării Negre. Învăţatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scria că “Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.

 

În sprijinul evanghelizării teritoriilor de pe ţărmul apusean al Mării Negre de către Sfântul Andrei vin şi unele colinde, legende şi obiceiuri din Dobrogea şi din stânga Prutului, adică din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneşte de “schitul” sau “mănăstirea” lui Andrei, la care veneau Decebal şi Traian, cel din urmă ascultând şi slujba săvârşită acolo. Există apoi câteva numiri de ape şi locuri ca “Pârâiaşul Sfântului Andrei”, “Apa Sfântului” sau “Peştera Sfântului Andrei”, care se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropiere de graniţa româno-bulgară.

 

Fără îndoială că Sfântul Apostol Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii şi geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi şi preoţi, aşa cum făcea şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Numai aşa se poate explica faptul că cea mai veche episcopie cunoscută pe teritoriul ţării noastre este cea de la Tomis (Constanţa de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care “şi-a pus mâinile” Sfântul Apostol Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, ca să se asigure “succesiunea” neîntreruptă a preoţiei, şi care au devenit propovăduitori ai noii credinţe, – prin predică şi botez – în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani.

 

Având în vedere caracterul misionar al creştinismului din primele veacuri, se poate susţine că unii dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi în Peninsula Balcanică, dar şi dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei în zona apuseană a Mării Negre, au dus “vestea cea bună” despre Iisus Hristos cel înviat şi în nordul Dunării, deci în Dacia propriu-zisă, cunoscute fiind legăturile care existau între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării. Prin episcopii, preoţii şi misionarii veniţi din sudul Dunării şi din Orientul Apropiat, ca şi prin cei din rândul localnicilor, învăţătura creştină şi-a câştigat noi adepţi, încât din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a învăţăturii creştine, nu numai în provincia Sciţia Mică, ci şi în teritoriile nord-dunărene, locuite acum de daco-romani, deveniţi apoi români, în provincia Sciţia Mică, vigoarea creştinismului este dovedită de numărul mare de martiri de la sfârşitul secolului III şi începutul celui următor, ca şi de organizarea bisericească temeinică ce exista aici în secolul IV, cu o episcopie la Tomis – devenită apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numărul mare de bazilici care s-au construit în marile cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre în secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter creştin din aceeaşi perioadă, descoperite aici.

 

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care 1-am mai pomenit, pe baza unor ştiri istorice mai vechi, scrie că Sfântul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecând prin Tracia, a ajuns în Bizanţ (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia şi Tesalia, ajungând până în oraşul Patras din Ahaia, deci în Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (numită până azi “Crucea Sfântului Andrei”). Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul secolului II, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaşte anul martiriului său; unii istorici îl fixează în timpul persecuţiei împăratului Nero, prin anii 64-67, alţii mult mai târziu, pe la sfârşitul veacului “apostolic”, în cursul persecuţiei împăratului Domiţian.

 

Moaştele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitală a imperiului roman de Răsărit, prin anii 356-357, cu prilejul sfinţirii bisericii “Sfinţii Apostoli”. Mai târziu, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria că, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, părticele din sfintele sale moaşte au fost oferite bisericilor din Milano, Nola şi Brescia din Italia.

 

La câţiva ani după Cruciada a patra, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni şi s-a creat aici o “Patriarhie latină” în locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului Andrei să fie duse în Italia şi aşezate în catedrala din Amalfi. În aprilie 1462, în timpul papei Pius II, capul său a fost aşezat într-o biserică din Roma. De aici, pe baza unei hotărâri a Vaticanului, în semn de frăţietate creştină, capul său a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind aşezat – în cadrul unor festivităţi religioase – în biserica cu hramul Sfântul Andrei din oraşul Patras.

 

Sfântul Apostol Andrei se bucură de o cinstire deosebită în Bisericile rusă, greacă şi română, datorită faptului că a predicat în teritorii care aparţin azi Rusiei, Greciei şi României. Patriarhia ecumenică din Constantinopol îl socoteşte chiar ca “întemeietor” al acestui “scaun apostolic”.

 

Să ne rugăm dar Sfântului Andrei, încreştinătorul daco-romanilor, zicând: “Pe propovăduitorul credinţei la geto-daci şi slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat să-l lăudăm, că pe strămoşii noştri i-a adus la cunoştinţa lui Hristos, crucea în mâini ţinând şi izbăvind din înşelăciunea vrăjmaşului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toţi românii să-l lăudăm şi să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească de toată răutatea şi să mântuiască sufletele noastre”. (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie, cu unele adaptări).

fragmente din: SFINŢI DACO – ROMANI ŞI ROMÂN

CategoriiFără categorie
0 Shares