La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu “nebuni”: la cei ce “zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 52, 1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot “dumnezeul” lor (Filipeni 3, 9).
În aceia este una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.
Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Iar fără ordine este mintea care o vede fară Stăpân.
Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce.
Al doilea “nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, – chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea, că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, “dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4, 4).
Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale şi îndumnezeirii veacului viitor.
Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta l-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el” (Tâlcuire la Epistola către Români, Cuv. 14).
“Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine i-a făcut este Domnul” (Pildele lui Solomon 22,2). “Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, 4, 10-11).
“Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… întreaga putere de a iubi este cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate.
Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul” (Giovanni Papini: “Viaţa lui Iisus”, p. 263).
Poate ca si de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.(…)
Mai mult: la sfârşitul istoriei, aceeaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei, unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii.
Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi “va birui”.
Rămâne a treia categorie de oameni, a celor “ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu”, către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde.
Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii.
Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi.
Părintele Arsenie Boca – Cuvinte vii
