Sporeşte-ne credinţa6 min read

De multe ori cei ce se declară necredincioşi, de fapt, îşi impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-şi trăi viaţa în neorânduială şi fără nici o cenzură morală.

Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt foarte mulţi. În România majoritatea covârşitoare a locuitorilor s-au declarat credincioşi. Este vorba, însă, de o credinţă căldicică, care nu determină la acţiune. De fapt, la un moment dat şi apostolii i-au cerut Domnului Hristos: „Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6).

La acţiune duce o asemenea credinţă tare, credinţă lucrătoare, iar nu una teoretică. O credinţă leşinată te face să trăieşti ca şi cum n-ar exista Dumnezeu.

O credinţă adevărată, dacă ai şi o judecată sănătoasă, te determină să trăieşti în conformitate cu convingerile tale. Dacă eşti creştin, ea te determină să-ţi dedici viaţa lui Hristos. Ea îţi spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existenţa Lui e tot atât de adevărată ca existenţa ta. El este cu tine chiar şi în acest moment când citeşti. El te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu eşti creştin adevărat decât în măsura în care îţi predai viaţa Lui.

S-ar putea să trăim cu impresia că aşa şi este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. (1) El a întins o sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!”

Victorios şi-a ridicat braţele şi i-a întrebat: “credeţi în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut linişte le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?” Mulţimea a strigat: “Credem! Credem!”

A continuat apoi: “Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toţi se codeau. În cele din urmă din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin şi în următoarele trei ore şi jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii.

Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credinţă adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creştin, ci a avea curajul să-ţi pui viaţa în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.

Credinţa adevărată te determină la acţiune, te face să porneşti cursul despătimirii şi să fii preocupat de viaţa spirituală. Despre o asemenea credinţă este vorba aici.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimăm catehetic, credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin harul divin, în virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e şi rezultatul căutărilor proprii, a sbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului existenţei.

Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este credinţa? Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a face milostenie”. Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune şi Sfântul Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).

Credinţa o avem prin harul lui Dumnezeu, dar îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră personală cu harul. Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu, este purtător de har. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Domnul Iisus Hristos (Matei 4, 4). Iar Sfântul Apostol Pavel, într-o logică imbatabilă, le scrie celor din Roma: “Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?… Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 14-17).

Necreştinul auzind cuvântul lui Hristos primeşte un har pregătitor care-l determină să se boteze. Iar creştinul botezat, dar ajuns indiferent din punct de vedere religios, prin cuvântul lui Hristos primeşte harul care-l determină să se pocăiască, să se convertească.

De fapt, Botezul ne oferă harul lui Dumnezeu, ne oferă credinţa care este o lucrare a harului. “Credinţa, de care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos şi nu din fapte”.  Dar credinţa îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră perso-nală cu harul, această energie necreată izvorâtoare din Dumnezeu şi împărtăşită oamenilor în Biserică. Toată viaţa virtuoasă nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci o desfăşurare voită şi ajutată de noi. Înainte de a porni pe drumul purificării este necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă. 

Şi dacă credinţa este o lucrare a harului lui Dumnezeu, să nu uităm că şi-n omul căzut a mai rămas o licărire de har. Nici din cel căzut n-a dispărut chipul lui Dumnezeu, ci s-a adumbrit. De aceea Mircea Eliade, cunoscută autoritate în ce priveşte istoria religiilor, spune lucrul următor: „Sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”.  Adică a fi om înseamnă a crede.

Numai că această credinţă la care poate ajunge omul fără a auzi cuvântul lui Dumnezeu, fără ajutorul revelaţiei, este o credinţă difuză. Această credinţă te determină să accepţi că există un Dumnezeu care a creat totul, dar nu-ţi oferă elementele necesare pentru a te mântui, pentru a înţelege rostul vieţii tale. La această credinţă poate ajunge orice om.

Teologia Dogmatică şi Teologia Funda-mentală, în expozeul lor cu tentă scolastică dar necesară, aduc o seamă de argumente pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, pentru a da un temei credinţei. În general se vorbeşte de cinci argumente: argumentul istoric, argumentul teleo-logic, argumentul moral, argumentul cosmologic şi argumentul ontologic.  Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu în timp şi spaţiu. Argumentul teleologic, plecând de la ideea că orice lucru din lume are un scop precis, trage concluzia existenţei unui coordonator. Argumentul moral pleacă de la constatarea că există o ordine morală în om şi în afara lui, că omul are conştiinţă morală care trebuie să vină de undeva. Această conştiinţă este glasul lui Dumnezeu din om. Argumentul cosmologic pleacă de la un raţionament imbatabil: toate lucrurile au o cauză, cauza primă fiind Dumnezeu. Argumentul ontologic pleacă de la realitatea că omul, aşa cum afirma Mircea Eliade, se naşte cu ideea de Dumnezeu şi n-o dobândeşte neapărat prin educaţie.

Nu vom stărui asupra acestor argumente, ci vom menţiona câteva afirmaţii ale Sfintei Scripturi care spun acelaşi lucru. În cartea Dreptului Iov citim: “Dar ia întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, şi păsările cerului, şi te vor lămuri; Sau vorbeşte cu pământul, şi-ţi va da învăţătură şi peştii mării îţi vor istorisi cu de-amănuntul. Cine nu cunoaşte din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste lucruri?” (Iov 12, 7-9).

Înţeleptul Solomon spune cam acelaşi lucru: “Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe meşter” (Înţelepciune 13, 1).

Iar Sfântul Apostol Pavel se foloseşte de argumentul cauzalităţii: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1, 19-20).

Toate aceste raţionamente întăresc credinţa în sufletul celui ce-L caută sincer pe Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei înşişi şi consideră că au înţeles prin propriile lor puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credinţă. Cuviosul Nichita Stithatul spune că “tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine”. 

Oamenii smeriţi, care se zbuciumă pentru a înţelege rostul vieţii, îl află pe Dumnezeu pretutindeni, pentru că “Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”. 

Credinţa, primită prin har, trebuie întărită prin voinţa proprie. (9) Este clar, însă, că Dumnezeu face începutul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mântuitorul, zicându-I: “sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Iar omul adăugă voinţa proprie de a-L găsi pe Dumnezeu, de a crede: “Începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credinţă a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuşi a zis: Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). (10) Se vede limpede că în această frământare de a-ţi întări credinţa este nevoie şi de rugăciune.

DINAMICA DESPĂTIMIRII
Spiritualitate creştină

† Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments