Invierea ficei lui Iair5 min read

Mare bucurie a adus lui Iair învierea fiicei sale. Fiica lui Iair era moartă, învie dintr-o dată, iar Iair este îndemnat să-i dea de mâncare, ca să se convingă că este, într-ade-văr, vie. Mântuitorul Hristos le spune celor care au fost de faţă la învierea fiicei lui Iair, să tăinuiască fapta, să nu spună nimănui. (…) Este o atitudine pe care o întâlnim adeseori la Mântuitorul Hristos, în alte situaţii de acest gen. Mântuitorul le cere să tăinuiască acest lucru pentru faptul că, pe de o parte, vrea în jurul Său o atitudine cuminte, smerită şi neagitată, iar, pe de alta, ştie foarte bine că trâmbiţarea faptelor minunate nu-i ajută absolut cu nimic pe oameni.

Adică nu le întăreşte în nici un fel credinţa. Zgomotul exterior, în ciuda faptului că nouă ni se pare eficient, este, dimpo-trivă, nefolositor, mai cu seamă în cele ce priveşte raportarea omului la Dumnezeu, raportarea omului la lucrurile fundamentale. Această chestiune se verifică în cazul Domnului nostru Iisus Hristos.

Ce se întâmplă cu martorii Mântuitorului Hristos, care uneori ajung la extaz, minunându-se de faptul că văd morţi care învie, văd paralitici care umblă, văd surdo-muţi care vorbesc şi aud, văd leproşi care se curăţă?! În ciuda acestui fapt, mulţimea entuziastă – şi atunci ca şi astăzi, în astfel de situaţii – va striga, cu acelaşi entuziasm, răsturnat de data aceasta, “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Entuziasmul acesta exterior nu ţine mult şi nu este sănătos! Nimeni din mulţimile martore la faptele minunate ale Mântuitorului Hristos nu s-a găsit să dea mărturie pozitivă pentru Acesta atunci când era judecat. (…)

Dacă vreţi să actualizăm un pic această atitudine a Mântuitorului care refuză “publi-citatea” faptelor Sale minunate, ar trebui să fim foarte atenţi şi rezervaţi faţă de metoda publicităţii faptelor noastre, cel puţin noi în Biserică. Mă tem că presa bisericească ar trebui să ia foarte serios în calcul această atitudine a Mântuitorului, care îndemna la discreţie, la tăinuire, la smerenie şi să fie atentă cu popularizarea excesvă a vieţii bisericeşti în complexitatea ei. (…) Paradoxal, noi am fi convinşi că, într-o lu-me mondializată, în care informaţia circulă aproape în timp real, de la un capăt la altul al pământului, I-ar fi fost mai uşor Mântuitorului să transmită mesajul Evanghe-liei Sale, pentru că faptele Lui minunate ar fi fost transmise “în direct” în toată lu-mea.

Dacă ar fi fost aşa, Fiul lui Dumnezeu ar fi amânat cu două mii de ani întrupa-rea! Dimpotrivă! Ar fi fost mult mai greu, pentru că faptul cunoaşterii, al propovădui-rii, al credinţei, dialogul real cu Dumnezeu, ţin de omul lăuntric, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Exteriorizarea, vizibilitatea, publicitatea, zgomotul ţin de o cultură limitată, trufaşă şi ipocrită, de o lume care încearcă să-şi epuizeze existenţa la nivelul spectacolului public. Trăim pentru a fi văzuţi de oameni! O astfel de cultură va dezvolta un instrumentar menit să transmită lumii o imagine pozitivă, frumoasă, cuceritoare, chiar dacă aceasta nu acoperă o realitate.

Cultura imaginii, a brand-ului, nu are nimic comun cu cultura Evangheliei, ci dimpotrivă, este evident la polul opus.

Paradoxal, cultura imaginii nu ajută la promovarea chipului real al lumii şi al omului, ci la mistificarea acestuia. Tăinuirea şi discreţia salvează chipul adevărat. De aceea, spun că preluarea în Biserică a instrumentelor acestei culturi, fără o vigilenţa şi, mai ales, fără o convertire a lor în duhul Evangheliei, este extrem de riscantă! Ea echiva-lează cu secularizarea Bisericii! Adică, răsturnarea lucrării Bisericii: în loc să evanghe-lizeze lumea, să o îmbisericească, Biserica riscă să fie secularizată de duhul lumii. Ar fi absolut penibil să luptăm împotriva trufiei şi a părerii de sine, cultivându-ne în acelaşi timp imaginea în faţa lumii, dezvoltând, deci, propria trufie! Ar fi lamentabil şi să propovăduim ca soluţie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, întărindu-ne edificiul vizibil, chipul văzut, la concurenţă cu lumea! Nu ştiu dacă este locul aici să spunem că instituţionalizarea excesivă este tot rezultatul unei culturi tributare exteriorului, eficienţei lumeşti, materialiste, care nu ia în calcul omul lăuntric, persoana umană, în fond. Biserica, cel puţin în tradiţia Răsăriteană, a fost o prezenţă discretă, nezgomotoasă, puţin vizibilă din exterior. Am în vedere inclusiv dimensiunile bisericilor noastre, dar mai ales, modul de viaţă al Bisericii, care nu este deloc ocult, dar se desfăşoară cu multă discreţie, înăuntru. Cele mai importante lucruri din viaţa Bisericii sunt de altfel Taine, Sfinte Taine, care se petrec în biserică sau în Sfântul Altar. Biserica Ortodoxă — slavă Domnului! – nu a iubit publicitatea, nu a ieşit pe stradă, nici în stadioane. Nu a adoptat retorica lozincardă şi nici afişajul publicitar de stradă. Nu a ţinut să-şi facă o imagine plăcută lumii. Rasa neagră (atunci când nu este prea lucioasă şi prea scumpă) şi barba preotului (atunci când nu este prea aranjată) au suport tocmai în reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii! Trebuie să ne păzim de astfel de capcane.

Şi încă un aspect, legat de această problemă a comunicării! Părinţii şi teologii Bisericii, din veacul I şi până astăzi, ne spun că omul nu are nici o şansă să descopere, să înţeleagă, să perceapă raţiunile lucrurilor, şi cu atât mai puţin să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, dacă nu are Duhul lui Dumnezeu. Cei care nu-L au pe Dumnezeu mai rău se îndârjesc ascultând eventualul zgomot publicitar în jurul Bisericii şi al lui Hristos. Lucrarea esenţială a Bisericii este tocmai aceea de a împărtăşi oamenilor Duhul lui Dumnezeu.

Cuvinte mari, veţi exclama!

Într-adevăr, cuvinte mari, care exprimă, însă, realităţi mari! Întâlnirea omului cu Dumnezeu, care este miezul evenimentului bisericesc, se întâmplă în inima omului, în adâncul de nepă-truns al fiinţei lui, nu în afară. Adâncul fiinţei noastre, unde se întâmplă, în fond, totul – dacă se întâmplă ceva! – de cele mai multe ori este inaccesibil şi puţin inefabil. Dacă se întâmplă această întâlnire foarte tainică şi foarte lăuntrică, pe care omul nu o poate mărturisi, nu o poate spune în cuvinte, atunci se produce convertirea reală, atunci devine omul credincios cu adevărat. Singura şansă ca vestea cea bună sau mesajul Evangheliei să devină, cu adevărat, lucrător este experienţa Duhului. Nici Apostolii nu au fost suficient de convinşi sau de capacitaţi de adevărul lui Hristos, ca să-L mărturisească pe Acesta înainte de Înviere şi înainte de Pogorârea Duhului Sfânt.

Au fugit, s-au ascuns, atunci când Mântuitorul Hristos a fost prins şi judecat. Nu au avut suportul necesar. Argumentaţia lor era una exterioară. Fiinţa lor nu fusese atinsă de dumnezeire. Când este fiinţa lor atinsă de dumnezeire? La Pogorârea Duhului Sfânt. Un eveniment crucial, cosmic, pe care Biserica îl şi reprezintă ca atare, când se împlineşte făgăduinţa lui Hristos şi se pogoară peste ei Duhul Sfânt şi se umplu de putere de sus!

Cultura duhovnicească sau bisericească, ca să concluzionăm, este o cultură a lăuntricului, a adâncului fiinţei, a omului duhovnicesc, a ochilor minţii, a ochilor inimii, a lumii lăuntrice, şi nu a lumii exterioare, a zgomotului, a publicităţii. Este o mare ten-siune între cele două, o foarte mare tensiune!

Cred că evenimentul din Evanghelia de astăzi, prin sfatul Mântuitorului Hristos de a nu se face public, este un bun prilej să medităm şi noi asupra acestor lucruri.

Pr. Constantin Coman-Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments