Cum marturisim credinta3 min read

Cum putem în lumea de astăzi  să ne mărturisim credinţa, să o transmitem ca pe o stare de lumină, de har, de înviere, ca pe o stare de iubire pe care am primito în apa botezului? De câte ori nu dăm greş în încercarea de a transmite mai departe credinţa, şi de câte ori nu dăm dovadă de slăbiciune, noi, creştinii! De îndată ce vedem că fratele nostru a căzut sau s‑a rănit, ne dăm bătuţi, ni se pare că toate strădaniile noastre sunt deşarte, că nimic nu are rost. Dar întotdeauna nădejdea în Dumnezeu face să învie morţii; ne vindecă rănile şi mai ales, în adâncul sufletului nostru, încrederea, curajul şi nădejdea în Domnul fac din noi făpturi ale Învierii.

 

Nu trebuie să ne descurajăm. Ca purtători de Hristos, ca frați ai lui Hristos Dumnezeu‑Omul avem nevoie astăzi de acest curaj, de această stare de spirit. Domnul spune: „Nimeni, aprinzând făclia, n‑o ascunde sub un vas, sau n‑o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Însă noi nu avem curajul vieţii în Hristos, al luminii, al harului pe care l‑am primit; nu îndrăznim să le dăruim, să le arătăm, să le facem văzute de ceilalţi, ci mereu le ascundem: nu trebuie ca soţul nostru, sau colegii, să ştie că suntem credincioşi, copiii nu îndrăznesc să spună la şcoală că sunt credincioşi, de teamă ca ceilalţi să nu râdă de ei. Tot aşa în diferitele situaţii în societate, în loc să luminăm pe ceilalţi, noi îi afundăm în întuneric, pentru că ascundem lumina pe care am primit‑o. Ne este ruşine de ceea ce suntem. Pentru că nu avem curajul mărturisirii,  lumea de astăzi nu sporește duhovnicește. Şi adesea astăzi, mai ales în societăţile occidentale, ne e teamă că numărul creştinilor va scădea în aşa fel încât vor deveni invizibili. Domnul ne spune: Dacă aveţi lumina, nu o ascundeţi, ci arătaţi‑o, daţi‑o la iveală, nu vă fie ruşine de această lumină. Să ne întrebăm dacă o avem cu adevărat, sau numai zicem că o avem.

 

Domnul ne întreabă: Poţi să‑ţi dai astăzi viaţa pentru Mine? Poţi să te lepezi de tine? Zice Domnul: „cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia crucea sa și să‑Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 35). A se lepăda de sine înseamnă să ne lepădăm în fiecare zi, în fiecare clipă, de voia noastră proprie, să murim nouă înşine şi să facem să lucreze în noi voia lui Dumnezeu, care adesea se arată prin fratele meu, prin cel care este alături de mine, care are nevoie de mine, pentru ca lumina lui Hristos să fie întru noi.

 

Fiecare dintre noi este un dar al lui Dumnezeu, și pentru fiecare în parte Hristos Se jertfește. Acest lucru este extraordinar, dar niciodată nu ne privim pe noi‑înșine zicând: ce dar al lui Dumnezeu sunt eu! Putem, fireşte, să fim  foarte critici cu noi înșine, și nemulțumiti până la disperare, dar putem şi să spunem ce mult iubim darul pe care Dumnezeu ni l‑a făcut, adică viața noastră și pe noi înșine. Poate trebuie să ne privim din când în când şi să ne întrebăm: oare este în mine semnul acestei iubiri pentru mine însumi, și care‑ar fi el? Oare mă iubesc pentru că sunt chipul lui Dumnezeu? Vreau  oare să cresc în asemănarea cu Dumnezeu? Şi când avem un copil, bucuria este nemăsurată, necrezut de mare. Nu putem pune în cuvinte bucuria unui părinte duhovnicesc care îşi vede fiul înaintând în viaţa sa duhovnicească, ieşind dintr‑o luptă înfricoşată cu sine însuşi, şi ieşind biruitor ; această bucurie este de nedescris. Şi ce dar, pentru un părinte după trup, de a avea un fiu şi încă a‑l însoţi pe parcursul vieţii, şi a vedea că a ieşit biruitor nu numai în lupta acestei vieţi, ci şi din lupta sa lăuntrică, biruind duhovniceşte, şi că s‑a împlinit! Ce bucurie amestecată cu lacrimi! Căci aşa este cu fiii, atât cei duhovniceşti, cât şi cei după trup. Fiii sunt daţi familiilor lor pentru a fi crescuţi în iubire şi în slava lui Dumnezeu, căci nu spunem destul de des acest lucru, dar într‑o familie, copilul trebuie să simtă şi slava lui Dumnezeu.

 

Mitropolitul Iosif

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments