C

Cum convingem pe altii sa se spovedeasca

Preotul bisericii în care mă aflam a sugerat în predica de la sfârşitul slujbei să ne convingem prietenii şi cunoscuţii să vină la spovedanie.

Aşadar, în următoarea zi am încercat să vorbesc despre acest act unor prietene. Una a ignorat complet mesajul meu, alta mi-a răspuns că nu poate ţine post culinar şi de aceea nu se poate spovedi, iar ultima mi-a spus ca acolo  unde ea se află, nu are nici o biserică ortodoxă prin preajmă şi, mai mult, prietenul ei este de cu totul altă religie. …Cum să le fac, totuşi, pe prietenele mele, să înţeleagă, că e important să aibă un duhovnic?

De ce, de obicei, numai o nenorocire sau numai o cădere te aduce în Biserica?

Altfel, în lumea în care trăim, când eşti integrat unui stil de viaţă prea puţin duhovnicesc, cum mai poţi descoperi valorile creştinismului în general şi ale spovedaniei, în particular?

 

Pe mine nu m-a interesat niciodată să conving pe cineva de ceva, mai ales în domeniul credinţei.

Când omul se străduieşte să convingă, cel mai adesea dă, fără să vrea chiar, importanţă argumentelor sale proprii, nelăsând loc lucrării lui Dumnezeu. Şi cred că asta e, păstrând proporţiile, o înşelăciune. Când convingem pe cineva cu argumentele proprii este o întreprindere omenească ce se apropie de ceea ce înţeleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omeneşti, nu în profunzime, şi, ca orice „prozelit”, la un moment dat va abandona această „convingere” omeneşte obţinută. Nu ştiu cât de bine m-am făcut înţeles…

Şi-atunci, care ar fi variantele?

Eu văd două soluţii, mai apropiate de viziunea ortodoxă a lucrurilor, şi care de fapt se întâlnesc:

  • 1. Relativizarea propriului discurs.– Omul trebuie să înveţe să-şi pună în cauză propriul lui discurs, să şi-l relativizeze, ca astfel să lase loc lucrării Harului lui Dumnezeu (cam cum făcea, metaforic zic, un părinte de la Muntele Athos acum câteva veacuri: stătea într-o colibă undeva un timp, şi apoi punea foc şi se muta în altă parte, şi tot aşa). Este o artă creştină a discursului nu uşor de dezvoltat, dar absolut necesară celor ce îşi asumă „cuvântul”.
  • 2. Sfătuirea.– Problema sfătuirii însă e că „a învăţa pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra” (avva Pimen, nr 157, în Patericul egiptean), iar Sfântul Marcu Ascetul contrarecomandă duhovnicilor să înveţe pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori ţi se cere sfatul, şi atunci trebuie să-l dai fără să strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei în cauză… Sfătuirea cu discreţie se face însă cu succes între prieteni. Cu cât eşti mai apropiat de cineva, cu atât poţi să-i spui lucruri mai multe, mai intime, mai profunde.

 

Chiar şi-n fiecare zi greşim şi păcătuim, că judecam pe cineva, că vorbim pe cineva, că gândim ceva rău sau nepotrivit etc. Ori aceste greşeli nu sunt nimic: ele lasă urme în sufletul omului. Aceste răni (ori, dacă vrei altă imagine: nişte pietricele care se tot adună în buzunarele noastre până ne îngeuiază şi ajungem la disconfort sufletesc), când sunt mici şi ocazionale, se tămăduiesc prin rugăciune şi maslu şi împărtăşire etc., dar când ele se repetă, e ca şi cum ai scormoni o mică zgârietură: va deveni o rană adevărată. Apoi aceste păcate instalate, ele favorizează altele, că toate sunt între-legate. Când omul ezită să vină la spovedanie din cauză că nu poate posti, eu îi zic că nu e o legătură obligatorie între post şi spovedanie, că altfel nu mai vine. Apoi văd eu cu el la spovedanie ce poate şi ce nu poate…

Răspuns dat de Părintele Iulian 

 

1 Shares