“Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o împietreşte şi o întunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede înaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine furioasă şi îndrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare. Cel ce este stăpânit de acest duh al înşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale). Întotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, în sfârşit, îşi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită” (Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Maxim Kavsokalivitul, Despre chipul omului îndrăcit de patimi )
Despre chipul omului creat de Duhul Sfânt
Când intră în om harul Duhului Sfânt, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte şi de judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilinţă adâncă şi-l mişcă spre plâns şi spre lacrimi, îi face ochii blânzi şi plini de bunătate, şi cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât îl împacă, îi mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului şi de nemărginita Lui iubire de oameni. Mintea este plină de lumină dumnezeiască, luminată de lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Inima devine liniştită şi blândă, izvorând din belşug roadele Duhului Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia şi celelalte, iar sufletul primeşte o veselie negrăită.
Despre legea vieţii duhovniceşti
Trebuie să ştim însă că această mângâiere a harului dumnezeiesc, ori acest foc duhovnicesc, nu se va arăta în noi câtă vreme strângem în noi patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte şi apoi aprinzi. Arzând, ele încep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate.
Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi împotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu — la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră.
Astfel, cu încetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. (…) Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se împotrivesc cu îndărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul – conştiinţa şi libertatea – şi astfel domnesc asupra întregului om. Pentru că patimile sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân.
Învaţă-te ca orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească. Să citeşti îndemnuri duhovniceşti şi să nu îţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară. Să te nevoieşti în a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place. Încălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. “Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!”. Aşa făcea Sfântul Maxim Kavsokalivitul. Aşa făceau sfinţii.
Legea vieţii duhovniceşti aceasta este: ţine inima ta în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Se aprinde atunci în inima noastră acel fericit foc duhovnicesc, focul harului dumnezeiesc, acea mângâiere şi acea bucurie negrăită despre care citim în cărţile sfinţilor şi în vieţile sfinţilor. Din acele clipe, omul trebuie să rămână credincios Domnului. Această, credincioşie o mărturiseşte prin faptul că nici în gânduri, nici în simţiri, nici în fapte, nici în cuvinte el nu mai îngăduie nimic din ce-şi dă seama că este potrivnic Domnului, ci dimpotrivă, nu lasă neîmplinită nicio faptă, niciun gând bun plăcut Domnului. Acest lucru cere uneori multă osteneală, silire de sine şi împotriviri de sine dureroase.
Părintele Sofian Boghiu, Părintele Sofian Duhovnicul, Editura Bizantină,
