În vremurile de pe urmă, spun Sfinții Părinți, oamenii vor fi atrași peste măsură de fenomenele paranormale, de marile enigme, minuni și vedenii. Acest lucru îl vedem cu ușurință în viața noastră de toate zilele, vedem cum întreaga societate este bântuită de promovarea unui stil de viață înrudit cu fenomenalul, cu extraordinarul.
Până și oamenii din Biserică au această înclinație spre minuni și vedenii, vise și descoperiri.
Biserica ne învață să fugim de aceste manifestări căci sunt foarte periculoase și vătămătoare, patericul ne prezintă din viața nevoitorilor multe suflete înșelate de diavol pe tărâmul imaginației, minunilor, vedeniilor și viselor.
Mulțimea sectelor și mai ales penticostalii au ca element de bază acest tip de înșelare pentru creștinii neștiutori, slabi în credință și ușor de păcălit.
Părinții ne învață că cea mai mare minune (întâi de toate) pentru fiecare în parte este să-și vadă păcatele, iar o minune mai mare ca aceasta este să le plângă cu pocăință adevărată.
Părintele Epifanie a fost întrebat odată:
– Părinte, ați văzut vreodată vreo vedenie?
– Nu, frate. Nici n-am văzut, nici nu vreau să văd. Ceea ce vreau să văd sunt numai păcatele mele.
Un creștin ciudat l-a întrebat odată pe Stareț :
– Părinte, în viața dumneavoastră ați văzut minuni?
– Minuni? Numai minuni am văzut! – răspunse starețul.
Curios, acel creștin îl rugă cu un interes deosebit:
– Vreau să-mi povestiți cea mai mare minune pe care ați văzut-o!
– Cea mai mare minune ce am văzut-o este că Dumnezeu a venit pe pământ să mă mântuiască pe mine, cel mai păcătos dintre oameni.
Atunci curiosul îi spuse dezamăgit:
– Asta ați avut să-mi spuneți?
– Fiule, există altă minune mai mare ca aceasta? – întrebă Starețul.
(Extras din Crâmpeie de viață, Din viața și învățătura părintelui Epifanie Teodoropulos, Ed. Evanghelismos)
Internetul abundă în chestionare din care, parcurgându-le rapid, afli într-un minut cine ai fost într-o viață anterioară, ce fel de karma ai, dacă ești sau nu Zen ș.a.m.d..
Unii spun că aceste joculețe sunt distractive și inofensive, alții le iau chiar în serios, lăsându-se păcăliți de promisiunile că în spatele acestor forme de “cunoaștere de sine”, ori de cunoaștere a viitorului se află cheia către fericire.
Ei bine, toate aceste pseudo-căi către Lumină, ne duc pe un drum fals la capătul căruia probabil că nu ne vom simți “evoluați spiritual”, ci mai întunecați și neîmpăcați cu noi înșine.
Calea către fericire este numai una și ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos: calea mântuirii este calea Crucii:
“Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”
Audiențele TV cresc pe seama subiectelor despre reîncarnare, tehnici avansate de rugăciune și meditație, chakre, cristale și rolul lor tămăduitor.
Se face un ghiveci de spiritualitate în șuete “la cafea” în care chiar învățături de la Sfinții Părinți ai Ortodoxiei sunt folosite pentru a da credibilitate unor erezii.
Semnalul de alarmă al acestui articol se îndreaptă către tânăra generație, care din dorința bună și de înțeles de a aprofunda tainele existenței, este mult expusă noilor curente eretice și, prin urmare, se află în cel mai mare pericol.
Pe cei trecuți de prima tinerețe îi acuzăm deseori că sunt rigizi în convingeri și prea conservatori, dar uităm să recunoaștem în ei generația care păstrează Tradiția și Ortodoxia.
Sigur, orice generalizare ar fi greșită și păguboasă, totuși nu putem trece cu vederea anumite tendințe verificate și verificabile în viața de zi cu zi.
“Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui Iisus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.” – Arh. Sofronie Saharov