Unul din teologii noştri a zis: „Toată hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască prefăcută în bucate”. Cred că acesta este un lucru adevărat, şi că în momentul în care încercam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunui lucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fiindcă atât timp cât nu strângem ceva în mâini, putem lua, lăsa, putem face orice dorim.
Împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relaţie în care totul este iubire – iubire omenească şi iubire dumnezeiască.
Dacă vom cugeta în felul acesta, vom putea transfera această idee la ce a fost spus mai devreme. Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând că de-acum ne putem strica vechile hambare pentru a ne construi altele noi, mai încăpătoare, în care să ne îngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre.
Nimic nu poate fi păstrat – nimic, cu excepţia împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurile noastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi – eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observat niciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, o sărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, este al meu” şi să-l închizi în pumn, pentru a fi în posesia unui ceas, dar mai sărac cu-o mână. Iar dacă-ţi strângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inima pentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăuntrul ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile, atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici precum lucrurile printre care te-ai închis.
Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în care îti dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice, atunci te afli chiar la marginea Impărăţiei lui Dumnezeu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şi că te susţine prin iubirea Lui.
În acel moment poţi face două lucruri deodată. Te poţi ruga din mijlocul necazurilor, izolării şi al sărăciei tale radicale şi, totodată, te poţi bucura pentru că eşti atât de bogat în dragostea lui Dumnezeu.
Dar aceasta nu se poate decât în măsura în care ai ajuns în acel punct în care ea poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îţi închipui că eşti bogat nu ai nici un motiv să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi deci nu-ţi poţi da seama că eşti iubit. Prea adesea felul de mulţumire pe care îl aducem este mai degrabă o mulţumire generală, abstractă, după cum este şi pocăinţa noastră.
Am făcut odată această experienţă, într-un mod foarte puţin romantic şi spiritual. Îmi amintesc că, pe când eram adolescent, urma să mă duc la cineva şi mi-am calculat drumul cu multă atenţie, căci speram să ajung în momentul în care familia aceea va fi la masă; eu îmi făcusem socoteala că, dacă ajungeam la timp, ar fi fost exclus să fiu ţinut să aştept într-o cameră alăturată, fără a fi invitat să mănânc şi eu ceva. Numai că, după cum era de aşteptat, trenul meu a întârziat, aşa că am ajuns după prânz, cu o foame de lup. Eram cu un prieten şi, pentru că efectiv ne era prea foame ca să ne continuăm drumul, am întrebat dacă mai aveau ceva de mâncare.
„Avem o jumătate de castravete”, au răspuns ei. Ne-am uitat la castravete, iar apoi ne-am uitat unul la celălalt, gândindu-ne: „Asta-i tot ce are Dumnezeu pentru noi?” Atunci prietenul meu a zis: „Bine, hai să ne rugăm”. „Să ne rugăm pentru un castravete!” mă gândii eu. Prietenul meu era un credincios mai bun şi mai evlavios decât mine, aşa că am citit Ceasul al nouălea împreună, apoi am mai citit câteva rugăciuni, iar, la sfârşit, rugăciunea pentru binecuvântarea bucatelor, şi în tot timpul acesta mi-a fost greu să mă desprind de jumătatea de castravete, din care, de fapt, numai un sfert urma să fie al meu; în fine, am rupt în două castravetele şi l-am mâncat.
Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât de recunoscător lui Dumnezeu pentru oricât de multă mâncare am primit. Am mâncat aşa cum cineva ar mânca o mâncare sacră. L-am mâncat cu grijă, atent să nu pierd ceva din gustul bogat al acestui castravete proaspăt, iar după ce l-am isprăvit nu am avut nici o ezitare să spun „acum, să mulţumim Domnului” şi am început din nou să ne rugăm cu recunoştinţă.
Nu putem duce o viaţă de rugăciune, nu ne putem îndrepta spre Dumnezeu decât în măsura în care ne eliberăm de stăpânire, pentru a avea astfel două mâini libere, pentru a oferi şi o inimă cu totul deschisă – nu ca şi cum ar fi o pungă pe care ne-am teme s-o ţinem deschisă ca nu cumva să ne curgă banii din ea, ci ca şi cum ar fi o pungă deschisă şi goală – şi, de asemenea, pentru a păstra şi o inteligenţă cu totul deschisă faţă de necunoscut şi neprevăzut. Acesta este felul în care suntem bogaţi şi în acclaşi timp cu totul liberi de bogăţie. Acesta este punctul în care putem spune că ne aflăm în afara Împărăţiei şi totuşi suntem atât de bogaţi înăuntrul ei si atât de liberi.
