La început, omul a crezut că poate face binele şi i s-a dat Legea, pe care însă n-a putut s-o ţină. Şi istoria omului de sub Lege sfârşeşte dureros cu plângerea: „Vreau să fac binele, dar nu pot să-l fac, căci răul este lipit de mine… Ah, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom 7, 21-23).
Ce este strigătul din Psalmul 51 (50) şi atâtea altele din Psalmi şi profeţi, ce sunt chemările şi rugăciunile şchiopilor, ale slăbănogilor, ologilor, orbilor, leproşilor şi păcătoşilor din Evanghelie: „Doamne, ai milă de noi!”, decât falimentul omului care nu mai poate să facă nimic? Şi atunci se aruncă în ţărână înaintea lui Dumnezeu, cerând milă şi mântuire. Atunci vine harul, care-i aduce această mântuire. Domnul Iisus a venit în lume ca într-un grozav spital sufletesc, pentru a răspunde nevoilor omeneşti, potrivit marii iubiri a lui Dumnezeu, Care vrea să mântuiască pe om.
El nu vine să ceară, ci să dea.
În Psalmul 40, 6-10 este arătat scopul venirii Lui ca trimis al Tatălui, prin cuvintele: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: Iată-mă că vin! În sulul Cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne. Nu ţin în inima mea îndurarea Ta şi nu ascund bunătatea Ta şi credincioşia Ta în adunarea cea mare”.
Aceasta este deosebirea între Lege şi Har, între Vechiul şi Noul Testament. Legea cere omului să-i împlinească poruncile şi-l osândeşte dacă nu le împlineşte. Dar ce poate face omul, biet animal obosit, trăgând la carul încărcat cu cele 600 de porunci ale Legii, din care, dacă ai încălcat una, te-ai făcut vinovat de toate? Cât de drept este strigătul: „Nu mai pot, gemând!… Ai milă de mine, Doamne!…”.
Bolnavul de la lacul Vitezda caută un om. Îl aşteaptă me-reu şi nu vine… El nu poate să intre în scăldătoare; trebuie să fie ajutat de un altul. Ştie ce trebuie, dar nu poate! Aceasta este încheierea la care a ajuns omul sub Lege: neputinţa.
Dar aşteptarea omului n-a fost zadarnică. Dumnezeu a coborât la el, în Fiul Său iubit.
Sfârşitul Legii este Hristos (Galateni). Noul Testament începe nu cu porunci, ci cu Nume de har: Iisus, care înseamnă: Mântuitor. Îndreptând toţi ochii spre El, Ioan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In 1, 29).
În Domnul Iisus noi am primit un Mântuitor. Dar cum ne-a mântuit? „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Pt 2, 24). „A fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui noi suntem tămăduiţi” (Is 53, 5). „El ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Gal 3, 13); a şters zapisul cu poruncile lui care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit, pironindu-l pe Cruce (Col 2, 14).
Astfel El ne-a scos de sub porunca şi pedeapsa Legii şi ne-a adus sub ascultarea credinţei, căci „eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Gal 2, 19). În loc de Sinai, glasul dulce al Evangheliei: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3, 16). În loc de porunca: „Să nu se apropie nimeni…”, „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi!” şi „după ce voi muri – a spus Iisus –, voi trage pe toţi oamenii la Mine”.
Muntele Legii era înspăimântător; Domnul Iisus e blând şi plin de iubire. Îngrozit, Israelul a cerut atunci să nu le mai vorbească Dumnezeu. În jurul lui Iisus se strângeau noroadele cu miile ca să-I asculte Cuvântul.
La Sinai e frica, la Golgota e dragostea. La Sinai se pedepseşte păcatul, la Golgota se iartă. Aceasta e deosebirea între Lege şi Har, între Sinai şi Golgota.
Ca să fii mântuit, trebuie să vii la Iisus, să te încrezi în El. „Căci nimeni nu va fi socotit înaintea Lui numai prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără Lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii –, şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Iisus” (Rom 3, 20-24).
