Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.”
Cu alte cuvinte, în fiecare împrejurare în parte trebuie căutată cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi căile spre a o înfăptui. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai însemnată lucrare a vieţii noastre, căci ajungând pe calea ei omul se află cuprins în vecinica dumnezeiască viaţă.
Cunoaşterea voii lui Dumnezeu este cu putinţă în felurite căi.
Una dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar în poruncile Evangheliei, în ciuda desăvârşirii lor – sau, mai bine zis, în vârtutea desăvârşirii lor – voia lui Dumnezeu se exprimă în înţelesul ultim, obştesc, pe când omul, de-a lungul vieţii sale, întâlnindu-se cu o nesfârşită felurime de împrejurări, foarte adesea nu înţelege cum anume să facă pentru ca lucrarea sa să se afle în şuvoiul voii lui Dumnezeu.
Pentru ca lucrarea, înfăptuirea, să aibă sfârşit bun, nu este destul a cunoaşte doar expresia obştească a voii lui Dumnezeu în porunci, adica a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea, şi pe aproapele ca însuşi pe sine. Trebuie încă a primi luminare de la Dumnezeu asupra mijlocului împlinirii în viaţă a poruncilor; ba mai mult, pentru aceasta avem de neapărată trebuinţă şi de putere de sus.
Cel ce a agonisit dragostea lui Dumnezeu în inima sa, mişcat de acea dragoste, lucrează după imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; totuşi – apropiate, iar nu desăvârţite.
Faptul de a nu putea ajunge la deplina desăvârşire duce la neapărata trebuinţă ca fiecare necontenit să caute cu rugăciune înţelepţire şi ajutor de la Dumnezeu.
Nu numai desăvârşirea dragostei este de neajuns omului, ci încă şi desăvârşirea atotcunoaşterii. Lucrul ce purcede, dupa cum se pare, din cea mai bună pornire, are adesea urmari nedorite, şi chiar rele. Aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii fuseseră nu bune, sau pur şi simplu nepotrivite pentru împrejurarea dată.
Adesea se întâmplă să auzim pe cineva îndreptăţindu-se că a avut intenţii bune, dar aceasta nu este de ajuns. Iar viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată de ce, cela ce iubeşte pe Dumnezeu caută totdeauna povăţuire de sus, neîncetat tinzând în lăuntrul său să audă glasul lui Dumnezeu.
Practic, aceasta se săvârşeşte astfel: fiecare creştin, şi mai cu seamă episcopul sau preotul ce se află în faţa neapăratei nevoi de a afla într-un anume caz o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, lăuntric se leapădă de toate cunoaşterile sale, de gândurile sale preconcepute, de doriri, de planuri, şi slobod de tot ce este “al său”, se roagă lui Dumnezeu, luând aminte la inimă, şi ceea ce întâi se naşte în suflet dupa o astfel de rugăciune se primeşte ca fiind o îndrumare de sus. O astfel de căutare a cunoaşterii voii lui Dumnezeu printr-o nemijlocită rugăciune, mai cu seamă în nevoie şi în necaz, face ca omul, precum spunea Stareţul, “să audă în sufletul său răspunsul de la Dumnezeu şi să se înveţe a înţelege povăţuirea lui Dumnezeu (…) Astfel noi toţi nevoie avem să ne învăţăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu; dar de nu ne vom învăţa, atunci niciodată nu vom cunoaşte această cale”. Facerea aceasta, în forma ei mai desăvârşită, presupune deprinderea neîncetatei rugăciuni, cu luarea-aminte în inimă. Însă spre a auzi mai neîndoielnic în sine glasul lui Dumnezeu, omul trebuie să îşi lepede voia şi să fie gata de orice jertfă, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “ascultătoriu S-au făcut până la moarte”(Filip. 2: 8 )
Cel ce a păşit pe această cale va reuşi numai dacă va fi cunoscut prin cercare cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima lui s-a înrădăcinat o neînduplecată lepădare de sine, adică hotărâta respingere a măruntei sale voi “individuale”, pentru dobândirea şi săvârşirea sfintei voi a lui Dumnezeu. Unuia ca acestuia i se va descoperi adevăratul înţeles al întrebării Stareţului Siluan către Părintele Stratonic: “Cum grăiesc cei desăvârşiti?”; aceluia îi vor deveni fireşti cuvintele Sfinţilor Părinţi: “Părutu-s-au Duhului Sfânt şi nouă”; el mai limpede va înţelege locurile din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Legământ, unde se vorbeşte despre o asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; se va apropia de adevărata pătrundere a felului cum vorbeau Apostolii şi Prorocii. (…)
Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi chemat la plinătatea nemijlocitei împărtăşiri cu El – şi iată pricina pentru care toţi oamenii fără osebire sunt datori să înainteze pe această cale; însă în experienţa vieţii ea se dovedeşte a fi de departe “nu pentru toţi”. Aceasta pentru că cei mai mulţi aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg, şi urmează glasul patimilor care trăiesc în suflet şi care înăbuşă cu zarva lor blândul glas al lui Dumnezeu.
În Biserică există o ieşire din această jalnică stare, există o altă cale, şi anume, a întreba duhovnicul, şi a-i face ascultare. Însuşi Stareţul iubea această cale, îndruma către ea şi a scris despre ea. Smerita cale a ascultării o socotea dintre toate cea mai sigură. Credea cu tărie că, pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului va fi întotdeauna bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu.
Credinţa sa în puterea tainei Bisericii şi în harul preoţiei s-a întărit mai ales după ce a văzut la Vechiul Russikon, în timpul Marelui Post, la Vecernie, pe bătrânul Avraamie, duhovnicul, preschimbat “după chipul lui Hristos”, “strălucind negrăit”. Plin de credinţa harului, trăia aievea tainele Bisericii; însă, amintesc, el socotea că şi “omeneşte”, adică în plan psihologic, nu este greu a vedea în ce fel precumpăneşte ascultarea către părintele duhovnicesc.
Spunea că duhovnicul, săvârşindu-şi slujirea, răspunde la întrebare fiind în acea clipă slobod de lucrarea patimii sub înrâurirea căreia se află cel ce întreabă: în vârtutea acestui fapt se vede mai limpede lucrurile, şi mai lesne este atins de lu-crarea harului lui Dumnezeu.
Răspunsul duhovnicului, în cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesăvârşiri; aceasta însă nu pentru că duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci fiindcă desăvârşita lucrare depăşeşte puterile celui ce întreabă şi nu îi este pe măsură.
În ciuda nedesăvârşirii sfatului duhovnicului, odată primit cu credinţă şi împlinit în faptă, va duce totdeauna la o creştere în bine. Însă această cale se deformează de obicei atunci când cel ce întreabă, văzând înaintea sa doar “un om”, se clatină în credinţă şi, ca urmare, nu primeşte întâiul cu-vânt al duhovnicului, punându-i împotrivă propriile păreri şi îndoieli.
Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, Suceava, 2013, pp. 83-86
