Foarte des oamenii caută să strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe care-l dorim.
Un scriitor duhovnicesc din secolul al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul, a scris că rugăciunea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poţi încorda, săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul puternic.
Acum, presupunând că săgeata reprezintă cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere. Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.
Sunt momente în care putem încerca să ajungem în adâncurile propriei fiinţe strigându-L pe Cel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucrurilor; atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţi şi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu înapoi, nici înainte, ci tot mai în adânc – străpungând orice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşeală protectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucru care v-ar împiedica să străbateţi până la acea adâncime, în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cu totul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiu cutezător şi ostenitor.
Aşa că, înainte de toate, trebuie să alegem o rugăciune.
Acesta este un lucru deosebit de important. După cum este important să folosim cuvintele potrivite în relaţia cu cineva, tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea.
Indiferent ce rugăciune am alege, ea trebuie să fie semnificativă pentru noi -şi să nu ne stânjenească.
Trebuie să recunosc că cercetarea manualelor de rugăciune mă lasă adesea nedumerit. Simt că dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat prezent, dacă ar fi fost efectiv acolo în faţa mea, cu siguranţă nu aş fi îndrăznit să înşir acele vorbe goale despre El şi să-I spun despre El lucruri pe care El le ştia cu mult înainte ca eu să ajung pe lume.
Deci cu adevărat avem nevoie de alegere, căci, dacă te simţi ruşinat de rugăciunea ta, Dumnezeu s-ar putea simţi stânjenit de tine, iar rugăciunea, de asemenea, ţi s-ar putea împiedica, aşa încât nu vei mai fi în stare să o aduci la Dumnezeu în plinătatea inimii.
Mai întâi de toate, aşadar, trebuie să cauţi cu adevărat acele cuvinte ale rugăciunii care sunt vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu. Spun „vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu” pentru că, dacă ele sunt destul de bune pentru tine, atunci Dumnezeu le va primi, însă dacă nu sunt destul de bune pentru tine lasă-L pe Dumnezeu în pace, căci a ascultat lucruri mai bune decât ce voiai să-i spui.
Cu toate acestea, nu trebuie să ne străduim să căutăm nişte cuvinte ieşite din comun; una dintre primejdiile care apar în rugăciune este aceea de a căuta cuvinte care să fie cumva deopotrivă cu Dumnezeu. Din nefericire, de vreme ce nimeni dintre noi nu este la acelaşi nivel cu Dumnezeu, eşuăm şi ne risipim o mare parte din timpul nostru încercând să găsim cuvintele potrivite. Fără a încerca să epuizez toate variantele posibile, aş dori numai să vă ofer o imagine a vredniciei unui act de închinare sau a cuvintelor unei închinări.
În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită. Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă. Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”. Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.
În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.
În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. Ţ,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.
„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.
În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult”.
Am încercat să subliniez în primul rând că rugăciunile tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrul tău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unul îndepărtat, ci către acest Dumnezeu care îţi este mai apropiat decât ai putea bănui; în al doilea rând, am vrut să arăt că primul gest al rugăciunii este de a găsi acele cuvinte care se potrivesc deplin cu ceea ce eşti, cuvinte de care să nu-ţi fie ruşine că ar fi prea naive sau prea îndrăzneţe, ci care să te exprime cu adevărat şi care să fie vrednice de tine – şi de-abia atunci să le oferi lui Dumnezeu cu toată puterea de înţelegere de care eşti în stare.
În egală măsură, trebuie să-ţi pui toată inima şi întregul suflet într-un act de închinare, într-un act de recunoaştere şi de preţuire a lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii: o acţiune în care te-ai angajat cu mintea şi cu sufletul tău şi, de aceea, o acţiune care corespunde pe deplin cu ceea ce eşti.
Prin urmare, primul lucru pe care îl sugerez este că ar trebui să te întrebi care cuvinte ale rugăciunii au rost pentru tine, astfel încât să I le oferi lui Dumnezeu, fie că ele îţi aparţin, fie că le-ai împrumutat de la cineva. Caută să vezi şi cât de mult aceste cuvinte ţi-ar putea atinge inima şi cât de mult ţi-ai putea concentra mintea asupra lor – căci, dacă tu nu poţi să fii atent la cuvintele pe care le rosteşti, de ce ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn al iubirii tale dacă ţi-ai lăsat inima în afara lor, dacă nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire împreună cu o anumită doză de nepăsare?
Dacă vei învăţa să foloseşti o rugăciune pe care ai ales-o în momentele în care poţi acorda întreaga ta atenţie prezenţei dumnezeieşti şi să-I dăruieşti lui Dumnezeu această rugăciune, treptat conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu creşte în tine tot mai mult şi, fie că eşti printre oameni, ascultându-i şi vorbindu-le, fie că eşti singur în lucrul tău, această conştiinţă este atât de puternică, încât chiar şi arunci când vei fi printre oameni te vei putea ruga.
Analogia oferită de unii dintre scriitorii noştri duhovniceşti funcţionează la două niveluri diferite: unul este mai simplu şi mai direct, şi sunt de părere că exprimă foarte bine ceea ce încearcă ei să spună, iar celălalt este mai elevat.
Cel simplu şi direct se referă la ceea ce spune Teofan Zăvorâtul, unul din marii noştri îndrumători duhovniceşti: „Gândul la Dumnezeu să-ţi fie atât de limpede precum o durere de măsele”. Când ai o asemenea durere nu o poţi uita orice ai face.
Fie că vorbeşti, că citeşti, că deretici prin casă, cânţi sau orice altceva ai face, durerea este prezentă, te însoţeşte fără încetare şi nu poţi scăpa de înţepătura prezenţei ei. Sfântul Teofan spune că în acelaşi fel ar trebui să facem să apară o înţepătură, o străpungere şi în inimile noastre. Nu mă refer la inima fizică, ci la o durere care apare în străfundul fiinţei noastre şi care ar fi un puternic dor după Dumnezeu, simţământul că „sunt singur, Doamne, Tu unde eşti?” pe care îl ai chiar în momentul în care, rugându-te, ai pierdut legătura cu El.
Modul mai elevat de prezentare a acestor lucruri este, desigur, acela de a spune că atunci când o mare bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi, nu o uităm curând, în cursul unei zile.
Suferinţa pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel ar trebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu este la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne putem ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lucruri.
Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, după cum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cu alţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumită conversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de aceea cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţăm să deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi o stare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngăduie dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atât de uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-o rugăciune somnolentă. Să începem să deprindem acest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statornicie şi de predare lui Dumnezeu în acele momente în care o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăştiate, iar apoi putem încerca şi în alte situaţii.
