Valoarea muncii în creştinism4 min read

Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3,10), spune Sfântul Apostol Pavel. Iată cât de categoric este Apostolul Neamuri­lor în ceea ce priveşte munca; el o condiţionează de necesitatea de a supravieţui, cu alte cuvinte cine nu munceşte nu are voie să trăiască. A munci înseamnă a exista. Omul este legat genetic de pământul pe care îşi desfăşoară viaţa. Tema dezbătută în acest articol ne aduce inevitabil în prim-plan omul, persoa­na sa şi caracteristicile sale. În primul rând, omul este creaţia lui Dumne­zeu, cea mai importantă dintre cre-aturi, fiind asemănată cu Dumnezeu. La început, omul, Adam, şi femeia sa, Eva, au fost aşezaţi în grădina rai­ului, unde trăiau o viaţă asemenea îngerilor, mâncând din roadele ce se aflau în grădină.

Observăm că Adam şi Eva mâncau din toate bunătăţile aflate în Eden, fără ca aceasta să constituie o obligaţie extenuantă. Ei se aflau în calitate de casnici ai lui Dumnezeu, nişte oaspeţi de seamă pe care Domnul i-a făcut importanţi. Neascultând însă, oamenii au căzut, iar Dumnezeu îi blesteamă; femeii îi spune:

„Voi înmulţi mereu necazu-rile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3,16), iar bărbatului: 

„Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu oboseală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei îţi vei mânca pâinea ta” (Facere 3,17- 19). Atunci omul primeşte obligaţia clară de a munci pământul din care există, iar aceasta nu este o simplă pedeapsă, ci o condiţie a existenţei, pentru om d eve n i n d instinct de conserva­re.

Pentru a întări şi mai mult s p u s e l e S f i n t e i Scripturii, B i s e r i c a ridică le­nea la stadiul de păcat capital, adică unul dintre cele mai grave păcate pe care omul le poate face în viaţa aceasta. Şi cul­mea este că prin lene nu săvârşeşti o anumită faptă, cum este în cazul ce­lorlalte păcate, ci pur şi simplu stai, vegetezi, îţi opreşti trupul şi odată cu el spiritul de la evoluţia firească. Pentru că trupul este casa sufletului, iar un corp neantrenat, leneş, va duce şi mintea într-o stare de sedentarism deja nociv pentru întreaga persoană. Să ne uităm la călugării din mănăstiri, care pe lângă faptul că muncesc pentru a întreţine obştea, ei fac un efort fizic benevol pentru a-şi putea ţine mintea limpede la rugăciune, pentru a se putea concentra fără prea mare efort, la dialogul interior cu Dumnezeu. În corpul obosit, is-pitele vin mai greu, iar mintea îţi este mai ordonată. Dealtfel, în mănăstire munca este tot timpul este tot timpul asociată cu rugăciunea. Iar muncă nu înseamnă numai lucrul propriu-zis, ci şi s i m p l e l e m ă t ă n i i , pe care c ă l u g ă r i i le numără cu sutele şi care nu înseamnă numai su­p u n e r e faţă de D u m n e ­zeu, ci şi o sechestra­re a trupului pentru exerciţiul spiri­tului.

“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumne­zeu” (Luca 4,4). Acestea sunt vor­bele Domnului nostru Iisus Hristos, care nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească. Dacă Dumnezeu l-a blestemat pe om să muncească, să-şi câştige existenţa prin sudoarea frunţii, iată că Hristos vine şi zice: da, omul să muncească, să mănânce pâinea de toate zilele, dar asta nu este de ajuns pentru a trăi veşnic. Parafrazat, Hristos ne spune că pentru a trăi omul are nevoie de două lucruri: hrana materială, pâinea, şi hrana spirituală, cuvântul lui Dumnezeu. Iată cât de radical este schimbată fiinţa umană prin Întruparea Mântuitorului. Cuvântul lui Dumnezeu devine hrană pentru om, fiind echivalat cu hrana de toate zilele. Dacă nu mănânci, nu trăieşti, sau cu alte cuvinte dacă nu intri în comuniune cu Dumnezeu în viaţa aceasta, ai murit veşnic. Şi aşa cum există o muncă fizică, există şi o muncă spirituală. Dacă pentru hrana trupului trebuie să munceşti cu su­doarea frunţii, procurându-ţi pâinea cea de toate zilele, pentru hrana veşnică sufletul trebuie să caute tot timpul să se unească cu Dumnezeu.

Omul însă nu poate să-l găsească pe Dumnezeu, nu este capabil să-L cunoască doar printr-un efort per­sonal, oricât de mult s-ar strădui şi oricât de sfânt ar fi. Tot ceea ce poate este să primească revelaţia, care şi aceasta este pe măsura lui. Această revelaţie marchează începu­tul unei muncii continue, o muncă fizică şi spirituală de dobândire a ha­rului. Omul rămâne o biată creatură; un trăitor adevărat conştientizează acest lucru şi nu-L mai provoacă pe Dumnezeu, căutând alte certitudini.

Din contră, el este predispus la o muncă ce răspunde îndemnului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Această muncă este cea mai dificilă, pentru că ea presupune răstignirea firii omeneşti din noi, a voinţelor, a nevoilor fizice naturale, pentru îndumnezeirea per­soanei. Însă la acest punct final nu se ajunge ca la un scop. Cel care porneşte pe un asemenea drum are ca motivaţie simpla nevoie de Dum­nezeu, văzut ca ideal, nicidecum dorinţa de a se îndumnezei. După cum am spus, omul singur nu este capabil de aşa ceva; el poate doar să primească, smerit, harul. Această muncă este cea mai grea, tocmai pentru că nu trebuie să îţi doreşti sfinţenia ca scop, ci să o priveşti ca un ideal.

Cuvintele Mântuitorului, cu toate că par a trimite înafara limitelor vieţii noastre normale, însumează toată ştiinţa care există în om şi în afara lui, din punct de vedere moral, etic, sociologic, filosofic. Însă tocmai acesta a fost “talentul” Lui: că S-a exprimat pentru ca un geniu să vadă artă supranaturală, iar un om de rând să vadă simplu ce trebuie să facă. Munca, într-adevăr, are o valoare aparte în creştinism. Dealtfel, toată viaţa aceasta nu este decât o muncă pentru mântuire.

Nicolescu Andrei

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments