Evanghelia: Matei 17, 1-9
În vremea aceea, Iisus i-a luat pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele acestuia, şi i-a dus pe un munte înalt a, ei între ei. Şi S’a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele I s’au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie li s’au arătat vorbind cu El. Şi răspunzândPetru, I-a zis lui Iisus: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi una lui Ilie“.
În timp ce el încă vorbea, iată un nor luminos i-a umbrit b pe ei; şi iată glas din nor, zicând:
„Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!“
Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s’au înspăimântat foarte. Şi Iisus a venit la ei şi, atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!“ Şi ridicându-şi ei ochii, nu au văzut pe nimeni, ci doar pe Iisus. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Vedenia aceasta să n’o spuneţi nimănui până când Fiul Omului va învia din morţi“.
Schimbarea la Faţă a Domnului este temelia cea tare a nădejdii noastre în schimba -rea la faţă a întregii noastre vieţi, cea acum plină de osteneală, de dureri, de frică, întru viaţa nestricăcioasă, asemenea lui Dumnezeu. Însă înălţarea aceasta pe muntele cel înalt (Mt. 17:1 ; Mc. 9:2), al schimbării la faţă, se însoţeşte de o mare nevoinţă.
Nu arareori la început ne împresoară neputinţa în această nevoinţă, şi deznădejdea începe a ne cuprinde sufletul. În ceasurile de chin, când ne aflăm pe pragul între Lumina cea Neapropiată a Dumnezeirii, care ne trage către Ea, şi înfricoşatul întunerec cel mai dinafară (cf. a 2-a Lege 4:11), să ne amintim de învăţătura Părinţilor noştri care au urmat lui Hristos pe această cale, şi încingându-ne mijloacele (cf. Lc.
12:35), să ne întărim cu bărbătească nădejde în Cel Care ţine în palma Sa, fără nici o
greutate, întreaga făptură.
Amintirea că tot ceea ce s’a săvârşit în viaţa Fiului Omului trebuie să se repete dupre asemănare şi în viaţa noastră, ne va slobozi de toată frica şi de toată împuţinarea sufletului. Iată calea noastră de obşte, a tuturor, după însuşi cuvântul lui Hristos: “Eu sunt calea – şi nu numai, ci este singura cale -căci nimenea vine la Tatăl, fără numai prin Mine” (Io. 14:6). (…)
Schimbarea la Faţă a Domnului este o măreaţă înfăptuire ce are o însemnătate netrecătoare nu numai pentru fiecare dintre noi, ci şi pentru întreaga istorie a lumii noastre. (…) Cunoaşterea acesteia ne ajută ca şi noi înşine să mergem cu înţelegere pe aceeaşi cale, pre urmele paşilor lui Hristos. În momentul de faţă însă, să ne îndreptăm cu luare aminte privirea duhului asupra celor ce s’au întâmplat
îndeosebi în această clipă, potrivit povestirii evanghelice. (…)
Dacă au început Apostolii să înţeleagă desăvârşirea cea mai presus de om a Învăţătorului lor, şi prin buzele lui Petru L-au mărturisit a fi Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, (Mt. 16:16), Domnul a dorit mai mult lumină, precum şi pe Ilie şi pe Moise vorbind împreună cu Dânsul. Însă dacă au putut
ei vedea acestea, a fost numai fiindcă şi ei, în acel ceas, se umpluseră de Lumină.
Neobişnuitul şi măreţia arătării a cufundat pe Apostoli într’o uimire de negrăit şi o fericită nedumerire. Aceasta o vedem din cuvintele Evangheliei pentru Petru: “că nu ştia ce grăia” (Mc. 9:6), şi din înseşi cuvintele lui Petru: “Învăţătorule, bine este nouă a fi aci” (Mt. 17:4; Mc. 9:5; Lc. 9:33). În acea clipă, vederea lumii duhovniceşti şi a luminii Dumnezeieşti de către Apostoli se împreuna încă şi cu percepţia lumii simţurilor care îi încunjura. Dar apoi, crescând lumina, i-a suit mai presus de cele văzute şi trecătoare la cele nevăzute şi vecinice (cf. 2 Cor. 4:18).
Nespus de simple sunt chipurile Evangheliilor: “Iată nour luminos a umbrit pre ei…”. (…) Astfel, duşi de Duhul Sfânt întru vederea Dumnezeirii de nedescris a lui Iisus Hristos, în acelaşi ceas ei au auzit glasul cel nematerialnic şi de neajuns al Tatălui:
“Acesta este Fiul Meu cel iu-bit” (Mt. 17:5).
Acesta a fost momentul cel mai înalt al întâmplării de pe Thavor. (…) Foarte mare şi înaltă a fost vedenia Apostolilor, dar atunci încă nedesăvârşit însuşită de ei: mai rămâneau cu putinţă acele clătiri cărora aveau să fie supuşi în zilele Golgothei; şi de-abia mai târziu va putea Petru să se întemeieze pe ea, ca pe o mărturie a adevărului (2 Pet. 1:17-18). (…)
Noi toţi, fără părtinire, şi cei mari şi cei mici, şi cei însemnaţi şi cei neînsemnaţi, toţi suntem chemaţi la una şi aceeaşi desăvârşire la care Domnul a chemat pe cei ce i-a suit pe Thavor, pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, deoarece şi noi ca şi ei am primit aceleaşi porunci, şi nu altele, şi deci aceeaşi cinste şi chemare ca şi ei, şi nu una mai mică.
Cercetaţi cu luare aminte toată rânduiala slujbei Praznicului, şi veţi vedea cât de puternic cheamă şi îndeamnă Biserica pe toţi a se sui pe Muntele cel “nematerialnic” al vederii de Dumnezeu cea cu mintea, arătând prin aceasta că nu numai în zilele dedemult, şi nu numai Apostolilor a binevoit Domnul să arate zările Dumnezeirii Sale, ci şi în toate veacurile, şi chiar şi în zilele noastre, nu a încetat, şi nu va înceta niciodată să reverse, după făgăduinţa Sa, acelaşi dar asupra celor ce urmează lui Hristos din toată inima. (…) Adevărata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumină trece prin omul cel lăuntric.
Toate gândurile noastre, toată puterea doririi noastre trebuie îndreptate numai spre a păzi porunca lui Dumnezeu nespurcată şi nevinovată (1 Tim. 6:14). Atunci Lumina lui Dumnezeu, precum a arătat experienţa veacurilor în multe feluri şi în multe chipuri (Evr. 1:1) cercetează pe om. (…) Cere, roagă-te! Asemenea Sfântului Grigorie Palama, care ani de zile striga: Doamne, luminează-mi întunerecul! – şi a fost auzit.
Roagă-te cu cuvintele cântării bisericeşti:
“Lumineze şi mie, păcătosului, Dătătorule de Lumină, lumina Ta cea pururea fiitoare”, şi întăreşte-te în credinţă, amintindu-ţi că Biserica nu se roagă pentru cele cu neputinţă. (…)
Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită
