“Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui”2 min read

Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii.

 

Ciudat mers al lucrurilor pentru o privire superficiala! “Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui“: insa acestea sunt cuvinte ale experientei. Numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa vada multimea patimilor sale; numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa se incredinteze de neputinta desavarsita a vechiului Adam in privinta lucrarii noi, de indreptatirea hotararii rostite de legea duhovniceasca, care spune ca aceasta lege poate fi implinita numai prin indurarile lui Hristos.

 

In dreapta cea atotputernica a Proniei este insusi pacatul care traieste inlauntrul omului, ce ii cuprinde toata fiinta, ce ii cuprinde toate madularele sufletului si trupului, care ajuta sporirii lui, daca acest om e un crestin adevarat.

 

Saracia cu duhul, recunoasterea caderii proprii, recunoasterea nevoii neaparate de Rascumparatorul, nazuinta cu intreaga fiinta spre marturisirea Celui Ce ne-a rascumparat pe noi, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sunt roadele luptei cu patimile. Aceste roade sunt chezasia fericirii vesnice.

 

Saracia cu duhul, starea de cadere a omenirii, marturisirea vie a Rascumparatorului nu sunt cunoscute de fiul veacului acestuia. Acesta lucreaza patimilor, vede in sine belsug de vrednicie, vede virtuti – si fie ca nu asteapta nimic in cer, negandindu-se niciodata la acesta, fie ca asteapta acolo o rasplata ce crede el ca i se datoreaza – o asteapta din pricina adancii necunoasteri a singurei virtuti care e rasplatita in cer. Aceasta virtute este [esenta] crestinismului.

 

Robul lui Dumnezeu, plinind poruncile evanghelice descopera in sine din ce in ce mai mult patimile, si in vreme ce harul Sfantului Duh naste in el stari duhovnicesti fericite – saracia cu duhul, plansul, blandetea, milostivirea, intreaga intelepciune – el se socoate pe sine pacatosul pacatosilor, om care n-a facut nici un bun, vinovat de pacate nenumarate, vrednic de chinurile vesnice in gheena focului pentru calcarea neincetata a poruncilor lui Dumnezeu.

 

Sfintii Parinti, vazand in sine rodul duhovnicesc ce odrasleste din lupta cu patimile, nu doreau incetarea acestei lupte; ei doreau sa rabde in ea cu vitejie, cu marime de suflet. Fericitii! Ei nu cautau alta desavarsire decat desavarsita smerenie; ei nu cautau sa afle nadejdea mantuirii in vreunul din lucrurile lor, ci cautau s-o afle in Hristos.

 

Acolo unde nu este smerenie, acolo nu sunt nici virtuti crestine – iar acolo unde este adevarata smerenie, acolo sunt virtutile in toata plinatatea lor acolo e Hristos; acolo patimile si cel ce se foloseste de ele, vrajmasul diavol nimic nu va spori asupra slujitorului lui Hristos, si fiul nelegiuirii, pacatul, nu va adauga a-i face lui rau (Ps. LXVIII, 22).

 

Sa mergem pe urmele Parintilor – si vom ajunge la limanul vesniciei celei fericite. Amin.

 

 Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments