Neputința trăirii adevăratei Iubiri2 min read

Dragă cititorule, în societatea noastră se vorbește foarte mult despre iubire. Aproape că suntem asaltați necontenit de relațiile de iubire ale “vipurilor” contemporane, ca apoi să citim că iubirea, treptat, s-a stins și, în cele din urmă, s-au despărțit. Și, inevitabil, ne întrebăm dacă iubirea trece și, apoi, de ce nu evoluează, de ce nu dă roadele așteptate?

Pentru  cei care se raportează la iubire din perspectiva veșniciei, ne este greu de înțeles și de acceptat aceasta pentru că trăim și simțim altfel. Atunci când iubim simțim că aceasta ne dă mereu o nouă bucurie.

 Cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte. Adevărata iubire presupune și asumarea Crucii vieții celuilalt, adică responsabilitate. În iubire este adevărata cunoştinţă, iar de iubire nu ne săturăm niciodată.

Faptul că iubirea nu este decât între persoane arată că persoanele sunt pentru veşnicie şi că există o comunitate interpersonală supreme de iubire din veşnicie în veşnicie.

Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti, să combaţi prin toate egoismul tău, să nădăjduieşti în câştigarea iubirii celuilalt, lucru pe care noi l-am cam dat uitării și, cu părere de rău, suntem departe de vocația noastră, căci omul este chemat permanent la iubire și la cunoașterea și trăirea Iubirii veșnice. Mai mult sau mai puțin, cred că iubirea jertfelnică a devenit ceva straniu și inacceptabil pentru mentalitatea egoist cu care s-a obișnuit omul veacului XXI.

Ca să nu mai vorbim că acest fel de iubire reprezintă criteriul judecății.

Numai de vom fi luminaţi, cunoscându- L şi acceptându-L pe Hristos ca pe lumina lumii, ca pe sensul existenţei, prin faptul că arată pe Dumnezeu ca un Părinte iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de adevărata iubire. Altfel, vom petrece în “iubirea” noastră pătimașă și departe de realismul duhovnicesc, adică departe de Dumnezeu- Iubire.

 

Profesor  Mihai Ilaș

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments