M

Mantuirea noastra e Dumnezeul nostru, nu faptele noastre

 Prin faptele credintei, adica prin plinirea poruncilor evanghelice, dovedim adevarul credintei noastre si credinciosia noastra fata de Dumnezeu.

 

Nu lua aminte la gandurile smereniei mincinoase care, imediat ce te-ai lasat amagit si ai cazut, iti soptesc ca L-ai maniat fara putinta de intoarcere pe Dumnezeul tau, ca Dumnezeu si-a intors fata Sa de la tine, te-a parasit, te-a uitat. Sa cunosti de unde vin aceste ganduri dupa roadele lor, si acestea sunt: trandavirea, slabirea in nevointa duhovniceasca, adeseori si parasirea ei pentru totdeauna sau pentru o vreme indelungata.

 

Daca oamenii pot sa inteleaga ca fiecarui nevoitor, in lunga si multostenicioasa alergare a nevointei duhovnicesti, ii stau inainte, negresit, atat biruinte cat si infrangeri, ca nu e cu putinta ca marginirea, neputinta, pacatosenia noastra sa nu se iasa la iveala, cu atat mai mult cunoaste acest lucru Ziditorul nostru si Cel Ce a randuit nevointa – Dumnezeu. El cauta cu milostivire la poticnirile nevoitorului Sau, si statornicia si credinciosia lui cea intru indelunga rabdare ii pregateste cununa dreptatii, biruintei, slavei.

 

Dorita este curatia sufletului si trupului! Prin ea il putem vedea pe Dumnezeu (Mt. V, 8). Aceasta curatie se dobandeste prin nevointa statornica, de multi ani, impotriva necuratiei. Pentru a purcede la nevointa impotriva necuratiei avem neaparata trebuinta ca ea sa se descopere privirilor mintii. Ea se descopera prin ganduri, inchipuiri, simtiri trupesti. Cel ce niciodata nu s-a luptat impotriva necuratiei, care nu o cunoaste, care se socoate curat, se afla in cea mai primejdioasa amagire de sine, poate cadea fara sa se astepte in prapastia pacatelor de moarte: necuratia este o insusire nedespartita a firii cazute, iar curatia este dar al harului Dumnezeiesc, atras prin osteneala neratacita a omului de a se curati.

 

Este cea mai mare deosebire intre a pacatui dinadins, din dragoste de pacat, si a pacatui din neputinta, avand dorinta de a bineplacea lui Dumnezeu. Este cea mai mare deosebire intre a duce viata pacatoasa indestulandu-ti toate poftele, toate patimile, si a te poticni din pricina neputintei, a marginirii, a molipsirii de boala pacatului, mergand pe calea lui Dumnezeu.

 

(…) Este primejdioasa primirea mai inainte de vreme desfatarii harului dumnezeiesc. Darurile suprafiresti pot sa il piarda pe nevoitorul care n-a cunoscut neputinta sa prin caderi, nu are experienta de viata, nu este incercat in lupta cu gandurile pacatoase, n-a facut cunostinta amanuntita cu viclenia si rautatea demonilor cu nestatornicia firii omenesti. Omul e liber sa aleaga intre bine si rau; chiar daca ar fi vas al harului dumnezeiesc, el poate sa intrebuinteze in chip rau insusi acest har. Din pricina ca-l are, el poate sa se trufeasca asupra aproapelui; din pricina ca-l are, el poate sa ajunga supus nadajduirii in sine. Nadajduirii in sine ii urmeaza de obicei nepasarea, slabirea in nevointa, parasirea ei. In urma nepasarii se ridica fara veste, cu incrancenare, dorintele trupesti in sufletul si trupul celor sfintiti, ii tarasc asemenea unui rau furtunos, ii arunca in prapastia caderilor in curvie, adeseori chiar in moarte sufleteasca.

 

Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si intru cunostinta adevarului sa vina (1 Tim. II, 1), a ingaduit ca slujitorii Sai, iubitii Sai, sa duca in toata vremea pribegiei lor pamantesti razboi cu necazurile dinafara si dinlauntru. Lupta cu patimile si suferintele ce odraslesc din aceasta lupta sunt neasemuit mai grele decat toate ispitirile dinafara. Chinul si nevointa la care se ridica crestinul prin razboiul launtric, nevazut, ajung prin insemnatatea lor la inaltimea nevointei mucenicesti. “Da sange si primeste Duh” vom repeta aceasta spusa a Parintilor, care au facut cunostinta prin experienta cu aceasta lupta. Jugul acestei nevointe il poarta doar plinitorii osardnici ai poruncilor Evangheliei, numai adevaratii slujitori ai lui Hristos.

 

Sf Ignatie Briancianinov

0 Shares